Maranatha! Vino, Doamne Isuse! Cateva ganduri pentru timpul Adventului

1. ADVENTUL, TIMP DE AȘTEPTARE A NAȘTERII DOMNULUI ÎN SUFLETELE NOASTRE, SAU TIMPUL GOANEI DUPĂ DARURI DE CRĂCIUN?
„Aveți grijă de voi înșivă ca nu cumva inimile voastre să se îngreuieze în necumpătare, beție și grijile vieții, iar ziua aceea să se abată asupra voastră pe neașteptate, ca un laț; căci ea va veni asupra tuturor acelora care locuiesc pe fața întregului pământ. Vegheați așadar în orice moment și rugați-vă, ca să puteți scăpa de toate cele ce se vor petrece și să stați în picioare în fața Fiului Omului”
(Lc. 21, 34-36)
Ce este de fapt timpul Adventului? Și de ce Sfânta Maică Biserica ni-l propune înaintea sărbătoririi Nașterii Mântuitorului? Nu era oare mai bine să trecem direct la marele eveniment al Întrupării Cuvântului în trupul Sfintei Fecioare Maria, mai ales că, din punct de vedere istoric, putem vorbi de el la timpul trecut? Sunt întrebări legitimate de mentalitatea noastră de persoane născute două milenii după coborârea istorică a Mântuitorului printre oameni, de mentalitatea noastră de oameni practici, care nu se pierd în despicarea firului în patru, de mentalitatea noastră de persoane care nu au timp de pierdut, de persoane care vor totul imediat, care vor rezultate, de persoane care au pierdut noțiunea așteptării, a pregătirii îndelungi a unui eveniment oarecare, de persoane care nu (mai) vor să țină seama că viața, cea adevărată, nu cea „construită” de graba noastră, are ritmurile ei imutabile, cum ar fi nașterea unui copil, spre exemplu…
Nu insist asupra semnificației cuvintelor ca „post”, „purificare”, căci le cunoaștem, însă și acestora le-am răstălmăcit tâlcul, (postul văzut dietă alimentară!…), așa cum l-am răstălmăcit și pe pe cel al celui mai important eveniment al istoriei omenirii, cel al nașterii Mântuitorului, care a fost caracterizat mai ales de anonimat, de seninătate și dăruire.
Din partea Lui.
Din partea noastră, a celor de atunci și a celor de azi , de nepăsare…
Același evanghelist citat la începutul acerstor rânduri, rezumă totul în câteva cuvinte: „Iar pe când erau ei acolo, s-au împlinit zilele ca Maria să nască și l-a născut pe fiul ei, primul născut, l-a înfășat și l-a culcat în iesle, pentru nu era loc de găzduire pentru ei.” (Lc. 2, 6-7).
Și l-aș mai cita și „ucenicul cel iubit de Isus”: „Era în lume și lumea a luat ființă prin el, dar lumea nu l-a cunoscut. A venit la ai săi, dar ai săi nu l-au primit” (In. 1, 10-11).
Cam sintetici acești „ucenici” ai Celui care s-a „anihilat” pe sine ca „noi să avem viață din belșug”, însă îndeajuns de clari ca să ne recunoaștem și (eventual) să risipim echivocul în care „sărbătorim” (nu celebrăm!) Crăciunul…
Un Crăciun plin de brazi, globulețe, mese bogate…
Anonimatul și dăruirea Lui (dar și nepăsarea și indiferența noastră) întrerupte de pocnitura nenumăratelor dopuri de șampanie…
Însă pentru aceasta s-a născut Cristos? Ca noi să mai avem un alt prilej de a ne ghiftui? Ca noi să mai avem un pretext de a colinda marile magazine pentru a cumpăra așa-zisele (și, de cele mai multe ori, inutilele) daruri de Crăciun? Ca noi să savurăm (pentru a câta oară?) satisfacția de a fi răstălmăcit semnificația venirii sale printre noi?…
Poate că ar fi timpul să ne trezim la realitate…
Cea adevărată, nu cea construită de noi…

*

2. ADVENTUL, TIMP AL AȘTEPTĂRII ÎNTRUPĂRII CUVÂNTULUI, SAU TIMPUL „POLITICII” STRUȚULUI?
„Glasul celui care strigă în pustiu:
Pregătiți calea Domnului, faceți drepte cărările Lui;
orice vale va fi umplută și orice munte sau deal va fi nivelat;
drumurile strâmbe vor fi îndreptate, iar cele cu gropi vor fi netezite
și orice făptură va vedea mântuirea lui Dumnezeu”.
(Lc. 3, 4b-6: cfr. Is. 40, 3-5)
Dacă contemporanii marelui și crucialului eveniment (ca și noi, dealtfel!) s-au comportat așa, cred că ar fi cazul să aruncăm o privire și asupra felului în care vrea Dumnezeu să-l așteptăm, cum vrea să ne pregătim, cum vrea să-l întâmpinăm, cum vrea să-l primim în sufletele noastre, iar în această căutare a noastră o călăuză ne poate fi Isaia, profetul prin excelență al acestui timp de așteptare și reînoire sufletească.
Prima lectură din timpul săptămânilor Adventului, comună celor trei ani liturgici, este luată mai ales din Isaia, care este un fel de „purtător de cuvânt” al năzuințelor unui popor ce avea conștiința de „a fi ales”, însă care momentan era dezorientat de jugul apăsător al diverselor „robii” la care era supus, mai ales robia nesupunerii față de Lege, nesupunere care a avut consecințe grave și pe plan real, fizic. Iată de ce îndemnurile sale sunt mai ales îndemnuri încărcate de speranță, fără ca această orientare să elimine din vocea profetului și denunțarea originii acestor rele, origine se poate fi găsită mai ales în prezumția de „atotputernicie” caracteristică Omului încă de la creația sa. Ne mai amintim dialogul dintre Dumnezeu și Adam încă din primele rânduri ale Cărții Facerii? „Adame, unde ești?” „Sunt aici, Doamne, însă m-am ascuns, căci sunt gol…” (Cfr. Gen. 3, 8-10). Iată de ce Isaia se simte obligat să precizeze această realitate, fără a o dezlipi de speranță, ba, mai mult, punând-o pe aceasta inaintea consecințelor neascultării, a ruperii raportului nostru ombilical cu Creatorul:
„Mângâiați, mângâiați-l pe poporul meu,
spune Dumnezeul vostru.
Adresați-vă inimii Ierusalimului
și strigați-i că i s-a sfârșit robia,
căci a fost ispășită nelegiuirea sa,
deoarece a primit din mâna Domnului
îndoită pedeapsă pentru păcatele sale”.
(Cfr. Is. 40, 1-3)
Ne regăsim în această descriere a realității și vrem să primim aceste îndemnuri la speranță?
Și, mai ales aceasta, ne asumăm răspunderea „atotputerniciei” noastre, căci altfel Speranța promisă nu va fi decât o altă și altă ocazie pierdută de scoate capul din nisip, de a recunoaște: „Sunt gol fără Tine, Doamne…”.
Numai conștientizarea acestei goliciuni a lăuntricului fiecăruia dintre noi ne poate determina să ne facem curaj și să deschidem ușa Celui care bate la ea (cfr. Apoc. 3, 20). El vrea să locuiască împreună cu noi, însă nu ne forțează decizia. Ne acceptă chiar și refuzul și se adăpostește în cele mai umile locuri în așteptarea acceptului nostru…
Este de constatat, chiar dacă cu amărăciune, că noi ne încăpățânăm să „sărbătorim” nașterea Sa, însă nu suntem pregătiți, nu avem nici un ungher „unde Fiul Omului să poată să-și plece capul”, ba ne mai și mirăm în fața acestei insistențe…
Chiar acum și-a găsit să bată la ușă?!
Nu știe că trebuie să alerg după cumpărături, ca să sărbătoresc cum se cuvine Crăciunul?
De unde timp să mai trec și pe la biserică și să mă spovedesc?! Apoi, cu preotul acela…
Eterna „politică a struțului”…

*

3. ADVENTUL, TIMP DE SCHIMBARE RADICALĂ, SAU ÎNCĂ O OCAZIE PIERDUTĂ?
„Iar mulțimile îl întrebau (pe Ioan): Atunci, ce trebuie să facem? Răspunzând, le-a spus: Cel care are două haine, să împartă cu cel ce nu are, iar cine are de mâncare, să facă la fel… Deoarece poporul era în așteptare (advent) și toți se întrebau în inima lor despre Ioan, dacă nu cumva este el Cristosul, Ioan le-a răspuns tuturor: Eu vă botez cu apă, însă vine unul mai puternic decât mine, căruia nu sunt vrednic să-i dezleg cureaua încălțămintei. El vă va boteza cu Duh Sfânt și cu foc” (Lc. 3, 10-12. 15-16).
Poate că uneori (ne) punem și noi aceleași întrebări, însă de cele mai multe ori nu cu aceeași încărcătură de îngrijorare și de sete față de adevăr, ci mai degrabă din obișnuință, iar răspunsurile, dacă nu ne plac, dacă ne cer prea mult efort sau ne obligă la renunțări, le uităm într-un ungher la minții ca pe ceva inutil, deranjant sau plictisitor.
Este divers comportamentul nostru față de acela al contemporanilor nașterii lui Isus, care nu l-au primit ca pe Mesia, deoarece nu venise printre ei așa cum și-l închipuiau: un rege înconjurat de slavă, care să le dăruiască libertatea, sănătatea, bunăstarea materială?
„…Între ai săi a venit, însă ai săi nu l-au primit” (In. 1, 11).
Ne indignează, nu-i așa, atitudinea locuitorilor din Betleem, de aceea pregătim în această perioadă, într-un colț, ca să nu deranjeze prea mult, un brăduț (e la modă cel ecologic, din plastic reciclat!), iar dedesupt înghesuim cadourile (obligatoriu pentru toți, chiar și pentru „soacră”!), apoi ne așezăm, îmbrăcați de sărbătoare, (în sfârșit, gata cu postul!) la masa plină cu bunătăți.
„…cel ce are două haine, să împartă cu cel ce nu are, iar cine are de mâncare, să facă la fel…”
Notați vreo discrepanță?
Nu cumva sună cineva la ușă?
…Ia mai lasă-ne, dom’ne în pace, nici de Crăciun nu lăsați oamenii să stea în tihnă?! La muncă !…
În afară de bunăvoință, în acest decor „de sărbători” mai lipsesc, după părerea mea, cel puțin două lucruri, la fel de importante: o ieslișoară și un prunc sub brad și (măcar) un scaun în plus la masă…
„… și pe pământ pace oamenilor de bunăvoință…” (Imnul Gloria).
Câtă diferență între „așteptările” noastre și așteptările lui Dumnezeu…
„Asfel spune Domnul, Mântuitorul tău, Sfântul lui Israel:
Eu sunt Domnul Dumnezeul tău,
care te învăț numai de bine,
care te călăuzesc pe calea pe care tu trebuie să mergi.
Dacă ai să asculți de poruncile mele
bunăstarea ta ar fi ca un râu,
iar dreptatea ta ca valul mării.
Urmașii tăi ar fi nenumărați ca nisipul,
iar cei născuți din tine ca boabele grâului la treierat;
nu ar fi șters și nici uitat
numele tău înaintea mea”
(Is. 48, 17-19)
„Iar mulțimile (eu, tu) îl întrebau pe Ioan: ce trebuie să facem?”
Răspunsul îl știm: să facem pocăință, să ne convertim.
Iar semne ale unei advărate întoarceri la Dumnezeu sunt (printre altele) milostenia, apoi a trăi în dreptate, a recunoaște superioritatea și valoarea învățăturilor lui Isus prin smerenie, cu alte cuvinte acceptarea și trăirea autentică, zi de zi, a învățăturilor Sale.
Avem acum ocazia, în acest timp de așteptare, de post.
O folosim, sau va fi din nou o (altă, a câta?) ocazie pierdută?

*

4. ADVENTUL, TIMPUL CĂUTĂRII ȘI ASUMĂRII ADEVĂRATEI NOASTRE IDENTITĂȚI
„Poporul care umbla în întuneric
a văzut o lumină mare.
Iar asupra acelora care locuiau pe un pământ
stăpânit de întuneric și de umbrele morții
a strălucit o lumină”.
(Is. 9, 1)
„…și lumina a strălucit în întuneric”.
(In. 1, 5)
Trebuie, oricât ne-ar costa, să o rupem cu echivocul cu care am învăluit marele și crucialul eveniment al Nașterii Mântuitorului (de fapt, cât voim să o facem, din moment ce așteptăm doar „sărbătorile de iarnă” și dacă tot suntem, câtă legătură există între acestea și venirea lui Isus printre noi?), să îndepărtăm de la noi stereotipurile, să „deblocăm” sărbătoarea Nașterii Domnului.
Doar readucând-o în prim-planul vieții noastre pură, curată și (mai ales aceasta!) tăcută, fără zgomotul dopurilor de șampanie și urletul unor cântece de un gust îndoielnic, doar eliberând-o de toate crustele cu care am reușit să o acoperim, vom putea beneficia de venirea Lui printre noi, ne vom putea bucura de lumina Sa.
Căci El a îmbrăcat trup omenesc în primul rând pentru a fi Lumină pentru noi.
Se pare însă că ne place mai mult lumina oferită de beculețele colorate decât invitația Sa de a ne transforma noi înșine în lumină din Lumina cea adevărată, o lumină care să ne pătrundă, să ne facă transparenți pentru ceilalți semeni ai noștri, astfel încât și ei să se bucure de lumina lui Cristos ce strălucește pe chipurile noastre.
Perioada pe care o așteptăm cu nerăbdare nu este caracterizată de post și rugăciune (la ce-or mai fi bune și astea?! Lucruri popești…), ci de așteptarea darurilor pe care le așteptăm de la alții, a darurilor pe care considerăm noi că le merită ceilalți de la noi (ceva de genul: las-că-i ajunge asta, ba chiar că-i prea mult; oare ce mi-o aduce? Dacă vine tot cu ceva inutil, ca anul trecut…), uitând că Dumnezeu însuși s-a făcut dar pentru noi, fără a fi învelit în munți de hârtie elegantă pe care o aruncăm apoi la gunoi, ci într-o mână de paie…
Este perioada în care credem că ne putem șterge datoriile față de alții printr-un bilet de vizită pe care am scris două rânduri de urări de bine, printr-o așa-zsă felicitare de Crăciun, sau printr-o scurtă vizită, uitând că, prin definiție, creștinul nu este o persoană care face daruri altora, ci se transformă el însuși în dar.
Fără rezerve, pentru că fiecare om pe care îl întâlnim este unul dintre creditorii noștri, față de fiecare om cu care ne încrucișăm pașii în această viață suntem debitori.
Doar din această perspectivă putem demonta această imensă mașinărie meschină, de făcut și consumat bani, în care am transformat Nașterea Domnului…
Apoi bucuria…
Oare mai suntem capabili să ne bucurăm gratuit, fără a aștepta vreo răsplată pentru aceasta?
Așa cum a făcut-o El, fără a se aștepta la ceva, nici măcar la o ușă deschisă, la un zâmbet…
Poate că nu este prea târziu nici acum (pentru fiecare dintre noi) să schimbăm uitarea și tristețea care învăluie adevăratele motive ale crucialulului eveniment ce a schimbat Istoria, cauzele adevărate pentru care El a luat chip omenesc, poate că nici acum nu e prea târziu să avem remușcări că am profanat Crăciunul, Nașterea Sa…

Vă doresc un Crăciun adevărat!
Fr. Petre-Marian Ianoș, O.F.M Cap.

Lasa comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.