Lacrimi de crocodil

Lacrimi de crocodil

S-a risipit multă cerneală pe paginile ziarelor centrale şi locale, s-a risipit timpul de antenă la mai toate televiziunile pentru analizarea rezultatelor dezastruoase de la examenul de bacalaureat din anul acesta şi despre impactul social de lungă durată pe care acesta îl are. Acuze, replici, lacrimi de crocodil, căci avem şi noi „crocodili” ce plâng cu lacrimi de cerneală sau în timpi de antenă pe ecran la ore de vârf, cu pretenţii de „analize ştiinţifice şi obiective” au luat la bani mărunţi ministerul, şcolile, profesorii, elevii şi pe oricine a mai intrat în vizor, însă foarte puţini s-au oprit asupra adevăratei cauze: degringolada morală în care se zbate societatea, nu numai în România, ci pe întreg mapamondul, situaţie generată mai ales de absenţa (mai bine zis) de refuzul valorilor morale naturale divine (cele zece porunci!), fapt ce are ca impact principal dezorientarea şi devierea de la adevăratele motive: dezinteresul social şi lipsa de scrupule, şi ea la nivel ( aproape ) general. Cu alte cuvinte, reîntoarcerea la nişte principii (tot omeneşti, rezultat al refuzului de a „colabora cu Creatorul”, de tipul „ ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte” sau, mai pe româneşte, „ să moară şi capra vecinului ”, împreună cu jumătatea de veac comunistă şi cu două decenii de lipsă de valori morale pe care le-am trăit după căderea acestuia, au condus, cel puţin la noi, la situaţia cu care ne confruntăm, situaţie care (să nu ne înşelăm cu vorbe goale!) va avea repercursiuni şi asupra nepoţilor noştri, care ne vor acuza pe noi de degringolada din sufletul şi viaţa lor (cazul titularizării profesorilor de anul acesta, cu note şi mai slabe decât ale elevilor de la bacalaureat este unul dintre exemplele concrete!).

Iar aceasta este o mare responsabilitate, de care vom trebui să dăm socoteală, cândva, fiecare dintre noi.

Pentru o educaţie sinceră şi viabilă a tinerei generaţii, nu este nevoie de acuze, de incriminări, de puneri la zid sau în ştreang a unora sau a altora, ci de convertire colectivă.

Două definiţii:

Convertere: schimbare de direcţie, schimbare de mentalitate, alegerea altui drum mai bun şi mai drept (printre multe alte sensuri).

E-ducere: a scoate afară, a re-descoperi (ceva ce există deja în om), a educa la ceva ce ne este deja cunoscut, însă ascuns sau reprimat, din voinţă proprie sau din cauza contextului social şi cultural (şi aici, printre alte multe sensuri).

În contextul în care sistemul scolastic românesc este criticat că produce non-valori, că oferă cunoştinţe „ non-profit ”, atunci trebuie să ne întrebăm care este rolul educaţiei de bază (şcoală generală şi, parţial, liceu, fără a neglija aptitudinile elevului, ci a le încuraja): acela de a forma nişte depozite de cunoştinţe (necesare, de altfel!), sau şi acela (mai ales) de a forma conştiinţe? Oameni capabili să facă diferenţa dintre bine şi rău? Dintre util şi superfluu ? Dintre necesar şi ceva ce se poate amâna pe mai târziu , când vor fi condiţii propice pentru ceea ce ne dorim? Cu o educaţie de tip Carpe diem nu vom ajunge, din păcate, la rezultatul dorit de toţi, dar nesprijinit de mai nici unul dintre noi.

Educaţie tip profit imediat , sau educaţie de durată, în folosul mai multor generaţii, aşa cum au primit-o părinţii noştri,am primit-o şi noi de la ei, iar noi, din păcate, nu am reuşit şi nu reuşim (decât cu puţine excepţii) să o transmitem copiilor noştri?

Din nefericire, cunoştinţele pe care le acumulează elevii la şcoală nu favorizează formarea unui caracter frumos, iar profesorii nu sunt întotdeauna modele de moralitate şi profesionalism, aşa cum nu sunt nici unii dintre părinţi. Copiilor noştri ar trebui să le spunem Adevărul, ar trebui să le transmitem tezaurul credinţei moştenite din străbuni (dacă îl deţinem, bineînţeles!) şi să îi pregătim pentru lumea în care s-au născut şi în care vor trăi şi după ce nu vom mai fi noi. Este datoria familiei, nu a şcolii să facă acest prim pas. Or, vedem astăzi copii, încă de la vârsta grădiniţei, cu cheia de la casă atârnată la gât, cu televizor, computer şi telefon mobil personal încă de la cele mai fragede vârste. Însă de lângă ei lipsesc părinţii, cei dintâi formatori. Sunt ocupaţi prea mult să procure cele necesare traiului (pe care îl doresc mai mult decât îndestulat!), iar copiii stau pe la colţul străzii, în compania unor anturaje dubioase. În mentalitatea curentă, succesul înseamnă automobil, calculator, casă, avere, haine frumoase, vacanţe exotice, etc. Sunt necesare, (nu toate!), este adevărat, însă ele nu pot fi punctul de pornire în viaţă, ci rezultatul unei munci asidue personale, nu al muncii altora. Cultul învăţăturii, al muncii, se învaţă în familie, şcoala doar ar trebui să adauge cunoştinţele necesare începerii unui drum în viaţă. Dacă în familie copilul va vedea că părinţii se descurcă în viaţă muncind, va învăţa aceasta şi el; dacă va vedea că a te descurca în viaţă înseamnă a-ţi „ face loc cu coatele în defavoarea altuia ”, cu siguranţă ca va fi metoda lui de a se descurca în viaţă. Respectul faţă de semenul tău se învaţă în familie, la biserică, ascultând cuvântul lui Dumnezeu, nu pe cel al oamenilor.

Chiar dacă de vreo douăzeci de ani încoace prezenţa profesorilor de religie este o realitate în şcoli, câţi dintre elevi pot recita şi explica convingător un pasaj din Evanghelie, oricare ar fi acesta? Mai ales a-l trăi?

Dar părinţii lor? Profesorii de religie? Profesorii, în general?

A fi părinte este doar un rezultat al unui accident de viaţă sau conjugal (viol, consens sau n-am luat pilula?), sau este o misiune divină, rezultat al colaborării dintre Dumnezeu şi Om?

Dar a fi profesor? Este o misiune, o vocaţie, sau o meserie oarecare?

Reuşita în viaţă depinde de discernământ, corectitudine, dăruire sau de cinism, dezinteres?

Sunt întrebări la care fiecare dintre noi trebuie să-şi dea un răspuns…

Şi aceasta pentru ca Bacalaureatul de peste 20 de ani să fie unul corect ?i real…

Implicarea socială a fiecăruia dintre noi, la toate nivelurile, nu dezinteresul , este soluţia.

Sprijinirea activă a diferitelor iniţiative didactice şi extra-didactice ale diferitelor persoane şi organizaţii, mai ales ecleziastice, dar nu numai, poate fi un sprijin substanţial în rezolvarea acestei dileme ce ne priveşte pe noi toţi, nu numai pe aceşti tineri, victime ale unui sistem social şi educativ greşit.

Să nu ne facem iluzii, vina pentru toate acestea la care asistăm şi pe care le suportăm, este nu a sistemului social , ci a noastră, a tuturor.

Nu mă priveşte, e treaba lui, eu cu ce mă aleg dacă mă implic? Cum şi-a aşternut aşa o să doarmă, etc.

Sunt doar câteva dintre gândurile ce ne bântuie frecvent atunci când suntem puşi în faţa acestei realităţi, aceea a resposabilităţii ce ne revine în educaţia copiilor noştri.

Fr. Petre-Marian Ianoş, O.F.M. Cap.

Lasa comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.