În vizită la Familia Sfântă…
Dragă Iosife, dragă Marie, dragă pruncușorule, îmi cer scuze că profit de ospitalitatea voastră, dar de ceva vreme îmi doresc să mă așez într-un colțișor, pe paie, și să stau puțin de vorbă cu voi.
Știu… drumul până la Betleem a fost greu, apoi faptul că nu ați găsit un loc decent la un han a fost și mai dur. Ai fi avut posibilitatea, Iosife, să te oprești la casa de primire din mijlocul orașului, la un loc cu toți cei veniți pentru recensământ. Însă privirea Mariei nu te-a lăsat. Momentul nașterii nu este un spectacol pentru toți curioșii, e sacru, iar ea știa acest lucru. Astfel, ai preferat întunericul și frigul din grajd. Cred că e cumplit pentru un soț să nu-i poată oferi soției sale un loc demn pentru a-și aduce pe lume primul ei născut. Frigul din grajd, lipsa celor necesare, durerea nașterii, nu sunt momente ușor de uitat pentru tine și pentru Maria. Apoi… ce să mai spunem de vizita păstorilor în toiul nopții! Știu, Iosife, te-ai speriat, inima ți-a stat în loc, crezând că au venit ca să vă dea afară. Însă mare ți-a fost mirarea când v-au spus că, de fapt, ei au venit în vizită. Mielul oferit de fiul de cioban a fost o binecuvântare pentru voi. Știa prea bine nevasta ciobanului câtă nevoie are o mamă de hrană pentru pruncul ei.
Iosife, cum a fost cu vizita magilor. Cine i-a întâmpinat? Asta da surpriză pentru tine și Maria, nu? Magii din răsărit au făcut cale lungă pentru a-l întâlni pe Pruncul Isus. Cred că v-ați simțit puțin stingheri în prezența acestor oameni. Ce le-ai răspuns când ți-au cerut să-l vadă pe Regele regilor și pe Domnul domnilor? Ce ochi au făcut la vederea unui simplu copil cu ochi mari și curioși? Cum ai avut curajul să le arăți un Dumnezeu atât de mic. Noi nu facem așa ceva niciodată. Celor care ne întreabă de Dumnezeu le spunem de putere și de frică, de judecata de apoi, de iad și de păcatul ce-i în ei. Dar tu astăzi ne-ai dat o lecție importantă. Pe viitor, celor care ne vor întreba de Dumnezeu, le vom arăta un copil născut într-o iesle, care a trăit ca noi, pentru a ne reaminti că noi toți suntem din familia lui, indiferent de ce avem sau nu avem.
Zilele acestea se va vorbi mult de aceste clipe din viața familiei tale, în orașele noastre, în Bisericile noastre, chiar și în familiile noastre; dar aici, puțin mai în șoaptă, că ne este prea rușine să vorbim cu glas tare despre voi și despre noi. Preferăm alte discursuri sau lăsăm cu ușurință pe alții să vorbească, fără să ne dăm seama de veninul ce ni-l varsă în ochi, în minte și în inimi… mă întreb oare câți înțeleg cu adevărat ceea ce ați trăit voi? Pentru oamenii din timpul nostru toate cele întâmplate par a fi doar povești… de crăciun, în loc să fie pentru ei o invitație la speranță, pentru că Dumnezeu nu ne-a uitat, nu ne-a abandonat.
Creștinii din zilele noastre, de Crăciun, vor să vadă ieslea… sigur nu seamănă deloc cu grajdul care a fost prima casă a lui Isus. Grajdul pe care noi îl construim ca să reprezentăm nașterea fiului tău e frumos, plin de lumini care mai de care mai colorate și miroase bine. E mișcător când vezi că oamenii vin și se așază în genunchi în fața ieslei, în semn de adorație, asemenea păstorilor și magilor, înălțând rugi de mulțumire și de cerere către fiul tău. Însă e dureros când vezi cât de puțini sunt cei ce cugetă să intre în casele săracilor, care uneori sunt adevărate grajduri. Mirosul e mai puternic decât iubirea, și atunci, pentru a ne liniști conștiința, căutăm motive cât mai complicate pentru a-i condamna pe locuitorii grajdurilor din zilele noastre.
Maria, tot ce se va petrece în zilele acestea, a reaprins în inima mea o rază de speranță și o dorință puternică. Da, s-a reaprins o flacără care abia mai pâlpâia; de aceea, vreau să te întreb ceva: crezi că astăzi e posibil să schimb lumea? Știi, pe la noi, aproape nimeni nu mai crede că e posibil. Copiii se nasc îmbătrâniți din cauza laptelui resemnării ce-l primesc de la părinți. Iar ei, părinții, se îmbată prea ușor din vinul nostalgiei timpurilor din trecut. Tu crezi că e speranță? Mi-e greu ca să vorbesc de aceste lucruri, aproape nimeni nu te mai ia în seamă. Tinerii râd prea ușor unii de alții, iar planurile lor… sunt numai pentru ei și atât. Privesc atât de mult spre viitor, dar nimeni nu mai crede în speranță. Despre iubire vorbesc cu toții, însă nu-i loc nici de respect, nici de iertare. Iartă-mă că insist, Marie, tu crezi că se poate să schimb lumea? Privirea ta dulce și zâmbetul de pe obrazul tău obosit îmi spun că da, pot schimba lumea, și asta mă face încrezător.
Pruncușorule Isus, cum pot schimba lumea? Maria, mama ta, mi-a spus că e posibil, dar nu a știut să-mi spună cum. Am sperat că-mi va povesti despre profeții și regii de odinioară, cum prin cuvânt și spadă ei au schimbat o țară! Însă nu, nu mi-a spus nimic. Știa prea bine că aceste lucruri le credem și noi astăzi… doar prin război și violența limbajului se poate schimba lumea. Singurul gest pe care l-a făcut Maria a fost acela de a-și îndrepta privirea către tine. Și atunci mi-am spus că poate mă ajuți tu! Privindu-te, rămân uimit. Tu, Fiul lui Dumnezeu, te încrezi cu totul în Maria și Iosif, te încrezi în oameni. Ai ales să trăiești de la egal la egal cu noi. Ai acceptat cu atâta libertate grajdul ca și casă. Pare că unica ta dorință este aceea de a ne fi alături, de a ne înțelege. Ce zici?… Sigur! Tu încă nu folosești cuvinte, însă mânuțele tale îndreptate spre mine și ochii tăi cei mari ce mă privesc par a fi răspunsul. Ce-i drept, nu mă așteptam… Îmi spui că trebuie să-ncep cu mine? Și că exemplu îmi ești tu?
