Fericitul Ieremia, reazem si obladuitor al pribegilor si inlantuitilor pentru Cristos

După descoperirea, la jumătatea veacului trecut, a mormântului fratelui Ieremia de către prof. Manoilescu și transferarea moaștelor la Roma, în biserica „Sf. Laurențiu din Brindisi”, prin decizia Ministrului General al Capucinilor, mormântul Fericitului nostru se transformă într-un loc de pelerinaj și punct constant de întâlnire pentru toți pribegii ce au luat calea băjeniei din calea tiraniei roșii ce le înghițise țara. Nu numai, dar fr. Ieremia se transformă și într-un punct de referință și din punct de vedere cultural, așacum s-a întâmplat cu un grup dintre ei, reuniți în „Cenaclul Universal Ieremia Valahul al Pelerinilor unității Creștine. Roma”. (Circolo Universale „Jeremia Valahul” dei Pellegrini dell’Unita Cristiana).
În afara numelui fondatoarei și directoarei acestui Cenaclu, av. Felicia Paraschivescu, astăzi despre aceste persoane propagatoare ale unui ecumenism „ante litteram” (din punct de vedere instituțional) se știe foarte puțin. Câte ceva putem afla dintr-un scurt profil biografic al confratelui nostru, semnat de Felicia Paraschivescu și apărut în „Enciclopedia Biografica – I grandi del Cattolicesimo” (Roma 1958, p. 569), unde, la indexul autorilor, găsim explicația siglei cu care a semnat (F. Pa.): Felicia Paraschivescu, avocat înscris la Baroul din București, Directoarea Cenaclului „Ieremia Valahul” al Pelerinilor Unității Creștine”, Roma.
Redau, în traducere, textul din Enciclopedia Biografică:

„VALAHUL, IEREMIA; cunoscut și ca Venerabilul, (1556-1625), laic capucin, fondator al „Pelerinilor Unității Creștine”. S-a născut, cu numele de Ion Costiște, în sărbătoarea sfinților apostoli Petru și Paul, în România, în Satul-de-Gios (astfel în text, nn), într-o familie de origine catolică, dar trecută după aceea la Biserica bizantino-ortodoxă; a murit în faimă de sfințenie la Napoli, în mănăstirea Neprihănitei Zămisliri. Copil credincios, ascultător la chemarea Duhului Sfânt, Ion, în acele timpuri în care Creștinătatea Occidentală se fărâmița, și-a făcut o datorie în a ajunge la Biserica Vicarului lui Cristos pe pământ. Abandonânu-și patria, familia, pe mama sa preaiubită, odată ajuns în Italia, după o lungă și grea călătorie, făcută pe jos și care a durat doi ani, s-a făcut frate capucin, cu numele profetului Ieremia și cu mult belșug de iubire și virtuți.
I.V. a dăruit Bisericii mărturia unei credințe sincere, a unei voințe puternice, a unei iubiri arzătoare. Mesajul său, trăit în Isus Cristos, Calea, Adevărul și Viața, vrea să se pună în slujba marii cauze a unității Bisericii pe căile sfințeniei. Cauza Beatificării Ven. I. V., deschisă în 1627 de către papa Urban al VIII-lea, întreruptă în 1689, odată cu moartea papei Inocențiu al XI-lea, a fost reluată în Anul Sfânt 1950; este relator (ponent) cardinalul decan al Sacrului Colegiu și Secretar al Congregației pentru Bisericile Orientale, Eugeniu Tisserant (F. Pa.).

Chiar dacă nu prea precis și cuprinzând unele afirmații gratuite sau neconvalidate de cercetările ulterioare, profilul biografic de mai sus este o mărturie a faptului că, în ciuda urgisirilor soartei, o mână de oameni visau, în timpuri de izbeliște, la unitatea Bisericii sub oblăduirea și exemplul unui pribeag ca și ei…
O altă scurtă mențiune a existenței acestui Cenaclu (chiar dacă sub alt titlu) pus sub ocrotirea confratelui nostru o găsim și în prefața cărții „P. Francesco Severini – IEREMIA VALAHUL, un călugăr român în Italia – Ed. Nagard-Montreal 1982” (mai exact, este vorba de o traducere a biografiei Severini-Orestano, nn), scrisă de către Iosif Constantin Drăgan, care afirmă:
„…Mai recent, la exaltarea acestui cult o notabilă contribuție și-au adus Gr. Manoilescu, cel ce a descoperit mormântul lui Ieremia și a scris o valoroasă monografie asupra vieții și operei sale, monseniorul Luigi Tăutu, sciitorul Dan Petrașnicu, care a tradus versiunea modernă a cărții lui Severini și Fundația Ieremia Valahul, creată și animată de av. Felicia Paraschivescu…”.
În sfârșit, în anul 1982, anul ce precede beatificarea fratelui Ieremia, un anumit p. Cadaru, romeno, anunță printr-o scrisoare pe Provincialul capucinilor din Napoli din acea perioadă, p. Mariano Parente, despre moartea la Roma a Feliciei Paraschivescu, după cum rezultă din Archivio Storico, nr. 45/1982 (lista corespondenței intrate, poz. 18/5 mai 1982).
Poate că o căutare mai atentă în Arhiva Istorică a Provinciei capucine din Napoli și în aceea a Postulaturii noastre de la Roma ar putea face puțină lumină în acest sens, după cum n-ar strica o privire prin arhiva Colegiului „Pio Romeno”, care devenise în acea perioadă întunecată a istoriei noaste „casa” pribegilor români din Roma, apoi și în cea a Curiei Generale a fraților Conventuali, unde-și găsiseră adăpost unii dintre frații conventuali români sosiți pe diferite căi în Italia și implicați în căutarea, descoperirea și recunoașterea venerabilelor moaște…
Poate că bunul Dumnezeu și Fericitul Ieremia va stimula și în tinerii frați capucini de azi setea căutării rădăcinilor noastre aici, continuând astfel să-l facă cunoscut pe acest reazem și oblăduitor al pribegilor și înlănțuiților pentru și din dragoste față de Cristos care a fost Fericitul Ieremia Valahul, a cărui aniversare (a 485-a) a nașterii sale pentru cer o vom sărbători în curând.

Fericitul Ieremia în … închisoare!

Reîntors în țară la începutul lui octombrie 2009, după o perioadă de 10 ani petrecută în Italia, am început să citesc o mulțime de cărți, căutând astfel să refac legătura cu perioada în care a fost descoperit mormântul și moaștele Fericitului nostru, de data aceasta pe teritoriul țării sale de baștină. Astfel mi-a ajuns în mâini memoriile card. Iuliu Hossu (Credința noastră este viața noastră, Ed. Viața Creștină, Cluj-Napoca 2003; pentru ceea ce ne interesează, pp. 231-32).
În alte articole am încercat să scot în evidență aportul corului episcopilor uniți cu Roma, care au cerut în repetate rânduri repatrierea moaștelor și au contribuit la bunul mers al cauzei beatificării confratelui nostru (PS Ioan Bălan, cu o biografie de mai multe ori reeditată în perioada interbelică, PS Valeriu Traian Frențiu, care a aprobat încă din 1926 cultul fratelui capucin pe teritoriul Eparhiei orădene, PS Traian Crișan, Secretarul Congregației pentru Cauza Sfinților în perioada beatificării, etc).
Poate că nu chiar cu totul întâmplător Providența divină mi-a pus mai întâi în mâini cartea de memorii ale „Cardinalului în țundră de oaie”, vrednicul de amintire și de veșnică pomenire Iuliu Hossu.
În anii ‘50 îi găsim adunați în aceeași celulă 48, pe următorii „dușmani ai poporului”: PS Ioan Bălan, episcop de Lugoj, PS Valeriu Traian Frențiu, episcop de Oradea, PS Iuliu Hossu, episcop de Cluj-Gherla, PS Alexandru Rusu, episcop de Maramureș (mitropolitul ales al Bisericii române unite cu Roma, dar nicicând recunoscut de către autoritățile comuniste) și alți câțiva preoți „cazați temporar” în aceeași „reședință episcopală”, dintre care amintesc pe Can. Coriolan Tămâian de la Oradea, cel care l-a îngrijit pe episcopul său în ultimele zile ale vieții.
Răsfoind paginile memoriilor, atenția mea s-a oprit mai ales asupra vieții lor spirituale, știut fiind că nu aveau posibilitatea să celebreze în închisoare Sfânta Liturghie, „culmea” rugăciunii nu numai pentru oricare preot, dar și pentru orice credincios.
Așa am ajuns să citesc următoarea mărturisire:
„…în afară de aceasta recitam împreună o rugăciune către venerabilul Ieremia Valahul*, ca Domnul să-l preamărească, ajungând a fi declarat fericit din partea Sfântului Părinte Papă al Romei eterne. Rugăciunea a compus-o PS Rusu, la rugămintea fraților; rugăciune frumoasă, o recitam cu toții împreună zilnic. Am fost rugat și eu din partea fraților să fac o nouă rugăciune de consfințire a noastră Inimii Neprihănite a Preacuratei Fecioare, pentru recitarea zilnică împreună; pe încetul am compus-o, pe rând, cu ajutorul Domnului și al Preacuratei, ca și PS Rusu pe a dânsului, din memorie, căci creion și hârtie nu aveam pe atunci; era prin anul 1952. Așa recitam zilnic și aceste rugăciuni în comun…”.
Asteriscul din text ne trimite la o notă de subsol, aparținând editorului și îngrijitorului acestor memorii, Pr. Prunduș, unde putem citi: „Rugăciunea drepților din celula 48 avea să fie ascultată: peste circa 33 de ani, în primăvara lui 1983, Ieremia Valahul (m. 1625) avea să fie beatificat de către papa Ioan Paul II în piața San Pietro, într-o ceremonie fastoasă, la care a participat și o delegație de catolici moldoveni (…)”.
Din păcate, PS Iuliu Hossu, câteva pagini după aceea (dar ani buni ca distanță în timp), mărturisește că nu-și mai aduce aminte textul acestei rugăciuni și își exprimă speranța ca măcar „fratele Alexandru” să și-o fi notat-o pe undeva după ieșirea din închisoare…
Oricum ar sta lucrurile, important mi se pare faptul că confratele nostru, Fericitul Ieremia, a dăruit puțin confort și speranță și episcopilor închiși la Sighet pentru și ca mărturie a credinței lor…

Fr. Petre-Marian Ianoș, O.F.M. Cap.

Lasa comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.