Fericitul Ieremia Valahul

Binecuvântarea fericitului Ieremia

Fericitul Ieremia îi binecuvânta pe cei bolnavi şi necăjiţi făcând semnul
crucii pe fruntea lor şi zicând:

„Puterea lui Dumnezeu, Tatăl,
înţelepciunea lui Dumnezeu, Fiul,
tăria Duhului Sfânt
să te scape de orice rău,
Isus, Maria, Francisc!”

În cei 46 de ani de viaţă călugărească, fericitul Ieremia a făcut să strălucească, înăuntrul şi în afara conventului, carisma supranaturală a iubirii şi darurile Duhului Sfânt, astfel încât se formulase următoarea zicală: „Oare poate cineva să ajungă la iubirea fratelui Ieremia?”.

El a trăit în întregime virtuţile şi faptele de milostivire trupeşti şi spirituale. Dimensiunea principală a vieţii sale a fost milostivirea.    

„Dumnezeu este întru totul milostivire, Sfânta Treime este milostivire, Pătimirea lui Cristos şi Trupul lui Cristos în Euharistie sunt milostivire, Fecioara Maria, cu mantia presărată de stele, este Maica milostivirii, Biserica este milostivă, umanitatea întreagă este un dar al milostivirii, universul vizibil şi invizibil este un act continuu al milostivirii divine”.   

El era un neştiutor de carte, dar când vorbea devenea pitoresc, pătrunzător, fără complexe raţionale, imediat, motiv pentru care era asaltat de toţi şi ascultat cu mare plăcere. Îmbătat de milostivire, era un căutat mângâietor al celor împovăraţi, şi ştia cu adevărat să mângâie. Deşi era căutat de atâţia, el însuşi îi căuta pe cei suferinzi. Nu făcea deosebire între cei săraci şi cei bogaţi. Vizita casele săracilor şi palatele nobililor, apropiindu-se de toţi cu aceeaşi simplitate. Era atras de cel neputincios şi de cel suferind şi reuşea să îi mângâie prin slujirea sa şi „prin cuvintele sale simple şi spirituale”.     

Era mereu pregătit şi bucuros. Curăţia, simplitatea şi iubirea erau izvoarele acelei bucurii care iradia pe chipul său. Avea mereu la el câte ceva de oferit, de dăruit. Ascundea eroismul penitenţei şi sărăciei sale prin felul său de a fi vesel şi plin de umor. Chiar şi în convent era ca un pelerin şi un străin, deoarece nu avea o cameră a sa, ci petrecea noaptea în chiliile bolnavilor, şi era atât de sărac încât „nu avea cu ce să plătească chirie pentru o cameră”, după cum el însuşi spunea.  

„Fasolele fratelui Ieremia” erau cunoscute de toţi. În ele ascundea abstinenţa sa continuă, fiind cerute de personaje cu autoritate în oraş, din devoţiune faţă de el. Chiar şi fraţii şi bolnavii, când îl vedeau trecând prin infirmerie cu boabele sale de fasole, îi cereau să le dea şi lor, iar el le distribuia cu mare plăcere. Iubirea sa era cunoscută până şi de „pietrele conventului”. Deoarece „a săvârşi iubirea – spunea el – valorează mai mult decât extazul”. Cu toate acestea, el era un neobosit om al rugăciunii şi un îndrăgostit de Euharistie, de Crucifix, de Fecioara Maria, pe care, din iubire, o numea „Măicuţa noastră”, şi care i-a apărut cu pruncul Isus în braţe.        

Experienţa mariană pe care a trăit-o fratele Ieremia a sporit în el iubirea faţă de orice formă de suferinţă, acolo unde vedea splendoarea acelei „coroane”, adică chipul Fiului Mariei. Pentru el săracii erau adevăraţi domni care trebuiau slujiţi. În faţa lor trebuiau să fie deschise larg porţile conventului, ba chiar să fie lăsată deschisă şi intrarea în grădină. Iubirea sa debordantă a pus la grea încercare schemele vieţii conventuale: bucătarii, fraţii grădinari şi cerşetori, ba chiar şi unii superiori au făcut plângeri. Dar el, plin de iubire, îi reducea la tăcere prin cuvinte simple, care nu puteau fi contestate: „Iubirea faţă de cei neputincioşi”, deoarece se întâmpla des ca tot ceea ce aduna din cerşit să ajungă în întregime la bolnavii şi săracii pe care îi întâlnea pe stradă; sau: „Lăcomia aduce foamete”, deoarece fraţii grădinari, deranjaţi de trecerea atâtor săraci prin grădină, o înconjuraseră cu gard viu. El afirma: „celor săraci trebuie să le dăm mereu de pomană ceea ce le place, nu ceea ce nu le place, să le dăm cele mai bune lucruri”.     

În interiorul conventului era un neobosit zi şi noapte. Era mereu în mişcare, gata de a-i sluji pe cei bolnavi, mai ales pe cei respingători, cu o bucurie şi o plăcere incredibilă. Aceştia erau paradisul său, cea mai frumoasă companie a sa. Erau unii bolnavi care emanau mirosuri grele şi respingătoare; fratele Ieremia îi slujea cu bucurie şi i se părea că, între ei, stă printre flori şi trandafiri. Acel miros neplăcut se transforma, aşa cum i se întâmplase şi lui Francisc cu amărăciunea leproşilor, în dulceaţă a inimii şi a trupului.         

„Nu îi era ruşine – scrie Francesco Saverio Toppi – să cerşească de la măcelari carne pentru bolnavi, să adune haine pentru cei care nu aveau cu ce să se acopere, să îi apăre pe servitorii maltrataţi de către patronii lor, să se intereseze în a le găsi un loc cinstit de muncă celor care nu aveau, să adune zestre fetelor orfane ca să se poată căsători cu bine, să meargă în închisori pentru a-i vizita pe deţinuţi, şi făcea tot posibilul pentru a stinge duşmăniile şi pentru a împăca inimile cuprinse de ură… Era o imagine vie şi activă a milostivirii Domnului”.       

Îi ajuta şi pe ceilalţi fraţi la muncile casnice, pentru a-i scuti de oboseală, fiind mereu gata să le spele picioarele cu ierburi frumos mirositoare, să le ia din mână mătura, să spele albiturile şi hainele lor. În convent se spunea că fratele Ieremia era mâna dreaptă a fiecărui frate. Să îi slujească pe toţi fără să fie slujit niciodată: aceasta era ambiţia sa. Din acest motiv putea întotdeauna să înalţe cu sinceritate această rugăciune: „Doamne, îţi mulţumesc pentru că am slujit mereu şi nu am fost slujit niciodată, am fost mereu supus şi nu am comandat niciodată!”.   

O imagine impunătoare este aceea a iubirii materne. El slujea aşa cum îi slujeşte o mamă pe fiii săi. De aceea, la moartea sa, bolnavii şi ceilalţi fraţi au plâns îndelung, ca şi cum şi-ar fi jelit mama: „Noi l-am plâns de multe ori, ca şi cum am fi plâns pentru mama noastră!”. A murit ca victimă a carităţii şi a ascultării, în urma unei vizite făcute unui bolnav la Torre del Greco.          

Carisma adevăratului „frate laic” capucin străluceşte ca o lumină de maximă lipmezime în această mărturie. Din acest motiv, depoziţiile procesuale mai frecvente şi mai semnificative provin de la fraţi laici care, în timpul proceselor informative şi apostolice, au povestit de mai multe ori, cu multă simplitate, amintirile lor, care se citesc la fel şi astăzi şi aduc mângâiere vieţii capucine, inspirând-o până la cele mai înalte culmi, după ce papa Ioan al XXIII-lea, la 18 decembrie 1959, i-a proclamat eroicitatea virtuţilor umilului frate Ieremia, iar fericitul papă Ioan Paul al II-lea, la 30 octombrie 1983, l-a ridicat la cinstea altarelor, oferindu-i titlul de fericit.