„Fericirile” Franciscane

Excursus spiritual în universul „Cuvintelor de îndrumare” ale Sf. Francisc
(Verba Admonitionis)

Pro manuscripto 2010

„FERICIRILE” FRANCISCANE
Excursus spiritual în universul
„Cuvintelor de îndrumare” ale Sf. Francisc
(Verba Admonitionis)

În primul rând, o precizare: a traduce (chiar dacă ar fi oarecum corect din punct de vedre lingvistic) Admonitiones sau Verba admonitionis cu Admonestări, aceasta mi se pare o traducere prea reductivă, întrucât ar avea, în limba română, o conotație doar negativă (în sensul de reproș, apostrofare, critică, mustrare, figurativ: „a trage de urechi” și frații și traducerea! Departe de mine gândul, întrucât nu este acesta este scopul și rostul acestor rânduri!), însă sensul acestor texte trece cu mult dincolo de această logică, de aceea prefer să folosesc Îndemnuri, Sfaturi, Învățături, etc. întrucât respectă mai bine sensul voit de Seraficul nostru Părinte Francisc, care le voia, pe urma Fericirilor evanghelice, ca niște „Fericiri” pentru frații săi (din cele 28 de Admonitiones, mai bine de jumătate, începând cu nr. 13, încep sau cuprind în ele cuvintele: „Fericit acel frate… fericit acel slujitor”).
Ca metodă de lucru, voi încerca să rămân în litera textului latin stabilit de Kajetan Esser în ediția sa critică a Scrierilor Sf. Francisc, pe care îl voi traduce în limba română, având ca punct de plecare o încercare de traducere pe care am făcut-o prin 1992-93, la Bassano del Grappa, în timpul noviciatului și păstrată în manuscris, însă fără a o îngreuna cu diversele trimiteri la Biblie sau la alte Scrieri ale Sf. Francisc, așa cum le găsim de obicei prin diversele traduceri „tehnice”, căci acelea există tocmai pentru a fi consultate și utilizate mai ales din acest punct de vedere.
La sfârșit (și în sfârșit!) voi încerca și o interpretare spirituală (tip meditație) a Îndemnurilor Întemeietorului nostru, o interpretare văzută și voită mai ales ca o căutare a rădăcinilor noastre aici, pe aceste plaiuri atât de pătrunse de spiritul Sf. Francisc, așa cum sunt meleagurile moldovene, care (de altfel) au dat naștere și acelei stele de pe firmamentul spiritual românesc, care a fost și este Fericitul Ieremia. Meditațiile de mai jos sunt deci fructul a aproape două decenii de „ruminatio” interioară, întărită și de multe alte lecturi și studii ce privesc complexa realitate a spiritualității și istoriei franciscane, însă contactul direct, zilnic (și acesta apropiindu-se de împlinirea vârstei de 20 de ani!), cu cei chemați să le întrupeze concret a fost preponderent și determinant…
O ultimă precizare, necesară nouă, urmașilor Fericitului Ieremia, care astăzi suntem în căutarea unei identități proprii pe aceste meleaguri: avem o istorie bogată din punct de vedere spiritual, iar rădăcinile pe care le căutăm nu le vom găsi altundeva, ci în acest humus ancenstral în care și-au lăsat amprenta spirituală și acei primi frați trimiși de Sf. Francisc, cu aprobarea Patriarhilor Romei Eterne, „in partibus”, și au ajuns și pe aceste meleaguri pe când mai era încă în viață…
O astfel de abordare a acestor fragmente din felul în care Întemeietorul îi vedea și îi dorea pe Frații săi „prezenți și viitori” o văd esențială pentru noi toți, dar mai ales pentru acei care, tineri sau mai puțin tineri, își caută un țel, un drum si o împlinire în viață, iar autorul acestor rânduri își exprimă speranța că eforturile sale de a pătrunde în gândirea Seraficului nostru Părinte vor fi „sămânța bună căzută în pământ mănos”, ce va aduce ceva roade…

*
* *

1. De Corpore Domini
Dixit Dominus Jesus discipulis suis: Ego sum Via, Veritas et Vita; nemo venit ad Patrem nisi per me. Si cognoceretis me, et Patrem meum utique cognosceretis; et amodo cognoscetis eum et vidistis eum. Dicit ei Philippus: Domine, ostende nobis Patrem, et sufficit nobis. Dicit Jesus: Tanto tempore vobiscum sum et non cognovistis me? Philippe, qui videt me, videt et Patrem meum. Pater lucem habitat inaccessibilem, et spiritus est Deus, et Deum nemo viditumquam. Ideo nonnisi in spiritu videri potest, quia spiritus est qui vivicat; caro non prodest quidquam. Sed nec filius in eo, quod aequalis est Patri, videtur ab aliquo quam Pater, aliter quam Spiritus Sanctus. Unde omnes qi viderunt Dominum Jesum secundum humanitem et non viderunt et crediderunt secundum spiritum et divinitatem, ipsum esse verum Filium Dei, damnati sunt; ita et modo omnes qui videt sacramentum, quod sanctificatur per verba Domini super altare per manum sacerdotis in forma panis et vini, et non vident et crediderunt secundum spiritum et divinitatem, quod sit veraciter sanctissimum corpus et sanguis Domini nostri jesu Christi, damnati sunt, ipso altissimo attestante, qui ait: Hoc est corpus meum et sanguis mei novi testamenti (qui pro multis effundetur), et: Qui manducat carnem meam et bibit sanguinem meum, habet vitam aeternam. Unde spiritus Domini, qui habitat in fidelibus suis, ille est qui recipit sanctissimum corpus et sanguinem Domini. Omnes alii, qui non habent de eodem spiritu et praesumunt recipere eum, iudicium sibi manducat et bibunt.
Unde: Filii hominum, usquequo gravi corde? Ut quid non cognoscitis veritatem et creditis in Filium Dei? Ecce, quotidie humiliat se, sicut quando a regalibus sedibus venit in uterum Virginis; quotidie venit ad nos ipse humilis apparens; quotidie descendit de sinu Patris super altare in manibus sacerdotis. Et sicut sanctis apostolis in v era carne, ita et modo se nobis ostendit in sacro pane.
Et sicut ipsi intuitu carnis suae tantum eius carnem videbant, sed ipsum Deum esse credebant oculis spiritualibus contemplantes, sic et nos videntes panem et vinum oculis corporeis videamus et credamus firmiter, eius sanctissimum corpus et sanguinem vivum esse et verum.. Et tali modo semper est Dominus cum fidelibus suis, sicut ipse dicit: Ecce ego vobiscum sum usque ad consummationem saeculi.

1. Despre Trupul Domnului
Isus spune ucenicilor săi: Eu sunt Calea, Adevărul și Viața; nimeni vine la Tatăl decât prin mine. Dacă m-ați cunoaște, l-ați cunoaște și pe Tatăl meu; însă de acum înainte îl cunoașteți și l-ați văzut. Îi spune Filip: „Doamne, arată-ni-l pe Tatăl și ne ajunge”. Isus îi spune: „De atâta timp sunt cu voi și nu m-ați cunoscut? Filip, cine mă vede, îl vede și pe tatăl meu”.
Tatăl locuiește într-o lumină de nepătruns, este Dumnezeu și Duh și nimeni nu l-a văzut pe Dumnezeu. Tocmai de aceea nu poate fi văzut decât spiritual, căci este Duhul acela care dă viața; carnea nu folosește la nimic. Însă și Fiul, în ceeace este egal cu Tatăl, nu poate fi văzut de nimeni diferit de Tatăl și diferit de Duhul Sfânt. De aceea, toți aceia care l-au văzut pe Domnul Isus doar ca om, însă nu l-au privit și nu au crezut potrivit spiritului și divinității sale, că El este adevăratul Fiu al lui Dumnezeu, sunt osândiți. Tot astfel și aceia care care văd sacramentul care este sfințit prin cuvintele Domnului în mîinile Domnului pe altar, sub chipul pâinii și al vinului, însă nu văd și nu cred, potrivit spiritului și dumnezeirii, că este cu adevărat preasfântul Trup și Sânge al Domnului nostru Isus Cristos, sunt osândiți, deoarece însuși Cel Preaînalt dă mărturie atunci când spune: „Acesta este Trupul și Sângele meu, al noului legământ (care se va vărsa pentru mulți)”. Deasemeni: „Cine mânâncă Trupul meu și bea Sângele meu are viața veșnică”.
De aceea, Duhul Domnului, care locuiește în credincioșii săi, El este acela care primește Preasfântul Trup și Sânge al Domnului. Toți ceilalți care nu sunt părtași ai aceluiaș Duh și îndrăznesc să primească Preasfântul Trup și Sânge al Domnului, mânânca și beau propria osândă. Deci: Fii ai oamenilor, până când veți fi cu inima împietrită? Pentru ce nu vreți să-l cunoașteți și să credeți în Fiul lui Dumnezeu?
Iată, în fiecare zi El se umilește, la fel ca și atunci când din tronul său regal s-a coborât în sânul Fecioarei; în fiecare zi El însuși vine la noi sub o formă umilă; în fiecare zi se coboară din Sânul Tatălui pe altar, în mâinile preotului. Așa cum sfinților apostoli s-a arătat în trup adevărat, tot așa și nouă ni se arată acum în pâinea consacrată. Și așa cum ei, cu ochi trupești, vedeau doar Trupul Lui, însă, contemplându-l cu ochii spiritului, credeau că El era însuși Dumnezeu, tot așa și noi, văzând pâinea și vinul cu ochii trupului, trebuie să vedem și să credem cu tărie că acestea sunt Preasfântul său Trup și Sânge viu și adevărat.
Astfel Domnul este tot timpul prezent în credincioșii săi, după cum El însuși a spus: „Iată, eu sunt cu voi până la sfârșitul lumii”.

Atenția sfântului Francisc cu privire la raportul dintre frații săi și Sfânta Taină a Altarului se întrezărește în toate Scrierile sale care au ajuns până la noi, începând cu prima Regulă, unde afirmă și îndeamnă: „De aceea nu dorim nimic altceva, nu voim să ne placă și să ne bucure nimic altceva decât Creatorul și Mântuitorul nostru, singurul Dumnezeu adevărat, care doar El este plinătatea bunătății, tot binele, întregul bine” și sfârșind cu Testamentul său, unde-i îndeamnă pe frați: „Iar aceste sfinte Taine vreau să le știu venerate mai presus de orice, prețuite și păstrate în locuri de cinste. Numele Preasfinte și Cuvintele Sale vreau să le adun din orice loc nepotrivit și vă rog ca acestea să fie adunate și păstratede voi la loc de cinste. Iar pe toți aceia care sunt învățați în fața lui Dumnezeu, aceia care trebuie să ne împărtășească Cuvintele Preasfinte, trebuie să-i cinstim și să-i respectăm ca pe cei care ne împărtășesc Duhul și Viața”…
Este un punct bazilar în gândirea sf. Francisc, dar mai ales este „piatra din capul unghiului” din viața Întemeietorului nostru, căci esențial pentru Francisc în viața spirituală era „trăirea Evangheliei”, văzută nu doar ca Text, Normă, ci (mai ales aceasta) ca Întrupare a Fiului lui Dumnezeu în noi, printre noi și pentru noi, folosindu-se, pentru a explica fraților săi această dimensiune profundă a credinței sale, de diverse analogii, cea mai cunoscută fiind cea cu Sfânta Fecioară, pe care o găsim în cea de-a 2-a versiune a Scrisorii către întregul Ordin: „Ascultați, frații mei: dacă sfânta Fecioară este atât de proslăvită, cum de altfel trebuie și este drept, este tocmai pentru că l-a purtat (pe Isus) în preasfântul său sân, (…) cât trebuie să fie sfânt, drept și demn acela care îl atinge cu mâinile sale, care îl primește în sufletul și în trupul său și îl oferă altora drept hrană pe Cel Nepieritor, în vecie viu și preamărit și asupra căruia îngerii doresc cu ardoare să-și oprească privirile”. Reiese din cele de mai sus, ca și din primul Îndemn, asupra căruia voim să ne oprim gândul, că Seraficul Părinte dorea pentru sine și pentru „frații pe care Domnul i-a dăruit” o relație autentică, o relație filială adevărată, asemenea aceleia existentă între tată și fiu pe plan uman, iar atunci când această dimensiune pământească se dovedea a fi nesatisfăcătoare sau necorespunzătoare, se putea trece chiar și la ruperea ei, însă doar în favoarea dimensiunii divine, așa cum a procedat și el atunci când s-a despuiat de tot ceeace (mai) era pământesc în el pentru a putea afirma cu toată convingerea: „Tatăl nostru, care ești în ceruri”…
Depășirea condiției de Creatură și integrarea deplină în condiția de Fiu este marea sfidă și neîntrerupta constantă a acestor Îndemnuri, după cum vom vedea mai jos, când vom analiza cuvintele sale de îndrumare și îndreptare, care ne-au fost transmise de înaintașii noștri și din care noi ar trebui să ne facem normă de viață.

*

2. De malo propriae voluntatis
Dixit Dominus ad Adam: De omni ligno comede, de ligno autem boni et mali non comedas. De omni ligno paradisi poterat comedere, quia dum non venit contra obedientiam, non peccavit. Ille enim comedit de ligno scientiae boni, qui sibi suam voluntatem appropriat et se exaltat de bonis, quae Dominus dicit et operatur in ipso; et sic per suggestionem diaboli et transgressionem mandati factum est pomum scientiae mali. Unde oportet, quod sustineat poenam.

2. Despre răutatea voinței proprii
I-a spus Domnul lui Adam: Mânâncă, de vrei, din fructele oricărui pom, însă din roadele pomului cunoștinței binelui și răului nu mânca. Adam putea deci să să se înfrupte din roadele oricărui pom din Paradis, iar atâta timp cât a ascultat, nu a păcătuit. Mânâncă de fapt din pomul Cunoștinței Binelui acela care se face stăpân pe propria voință și se mândrește de binele pe care Domnul îl arată și îl face în el: astfel, îndrumat de diavol și încălcând porunca, s-a transformat pe sine în fruct al cunoștinței Răului. De aceea este nevoie ca să-și îndure osânda.

Francisc se dovedește a fi un bun pedagog. Pornind de la experiența sa de viață, insistă asupra virtuții Ascultării, văzută și trăită de el ca renunțare la năzuințele proprii în favoarea statutului de Fiu al lui Dumnezeu, dar și ca o izbăvire de povara unei alegeri primordiale greșite (păcatul strămoșesc). Chiar și împosesarea de fructul Binelui, adică mândria de a se considera cineva din cauza cunoștințelor sau abilităților cu care cineva este înzestrat de Dumnezeu, se transformă în fruct al Răului, adică în pasiuni dezlănțuite, în tendințe de dominare asupra celorlalți, în sete de putere, de îmbogățire, toate acestea (dar și multe altele) fiind fructe ale răutății, ale diavolului, având și ele un preț, ca toate cele ce nu provin de la Dumnezeu, care sunt gratuite, dăruite, prețul fiind tocmai ultima frază din acest avertisment: Este nevoie, este necesar ca să-și îndure osânda, adică să se zbuciume ca să-și apere acele iluzii peste care crede că este stăpân.
Francisc, într-una dintre discuțiile pe care le-a avut cu unul dintre puternicii timpurilor sale, la părerea acestuia cum că sărăcia lucie în care trăia el și cu frații săi i-ar fi împiedicat să se dedice pe deplin lui Dumnezeu, i-a răspuns că dacă ar avea averi ar trebui să aibă și arme cu care să le apere, intrând astfel într-un cerc vicios din care nimeni nu a reușit să iasă din momentul împosesării frauduloase asupra fructelor „pomului cunoașterii Binelui și Răului”, așa că alegerea Sărăciei ca tovarășă de viață era Calea de ieșire din cercul respectiv, căci Dumnezeu, care are grijă de toate, va avea grijă și milă de fiii săi, tot așa cum are grijă de păsările cerului și de florile câmpului.
Tocmai de aceea următoarea îndrumare, următorul sfat se intitulează (reflectând cele de mai sus):

*

3. De perfecta obedientia
Dicit Dominus in Evangelio: Qui non renuntiaverit omnibuz quae possidet, non potest meus esse discipulus; et: Qui voluerit animam suam salvam facere perdet illam. Ille homo relinquit omnia, quae possidet, et perdit corpus suum, qui se ipsum totum praebet ad obedientiam in manibus sui praelati. Et quidquid facit et dicit, quod ipse sciat, quod non sit contra voluntatem eius, dum bonum sit quod facit vera obedientia est. Et si quando subditus videat meliora et utiliora animae suae quam ea quae sibi praelatus praecipiat, sua voluntarie Deo sacrificet; quae autem sunt praelati, opere studeat adimplere. Nam haec est caritativa obedientia, quia Deo et proximo satisfacit.
Si vero praelatus aliquid contra animam suam praecipiat, licet ei non obediat, tamen ipsum non dimittat. Et si ab aliquibus persecutionem inde sustinuerit, magis eos diligat propter Deum. Nam qui prius persecutionem sustinet, quam velit a suis fratribus separari, vere permanet in perfecta obedientia, quia ponit animam suam pro fratribus suis. Sunt enim multi religiosi, qui sub specie meliora videndi quam quae sui praelati praecipiunt, retro aspiciunt et ad vomitum propriae voluntatis redeunt; hic homicidae sunt propter mala sua exempla multas animas perdere faciunt.

3. Despre desăvârșita ascultare
Spune Domnul în Evanghelie: Cine nu renunță la tot ce are, nu poate fi ucenicul meu și cine vrea să-și izbăvească viața, o va pierde.
Se leapădă de tot ceeace are și își pierde propriul trup acela care depune întreaga sa ființă, drept ascultare, în mâinile păstorilor săi. Și orice ar face sau spune, atunci când știe că nu sunt împotriva voinței acestora, doar să fie bine ceeace face, este adevărată ascultare. Iar atunci când cel aflat sub ascultare vede ceva ce crede că ar fi mai de folos sufletului său decât ceeace îi cele poruncite de prelatul său, de bună voie să sacrifice lui Dumnezeu voința sa; iar porunca păstorului său să se străduiască să o împlinească. Aceasta este, de fapt, ascultarea autentică, întrucât este plăcută lui Dumnezeu și oamenilor.
Iar dacă prelatul poruncește aceluia ceva ce se împotrivește sufletului său, este îndreptățit să nu-i dea ascultare, dar nu și să se despartă de el. Iar dacă din această cauză va trebui să suporte prigoană din partea unora, cu atât mai mult să fie îngăduitori cu aceștia, din dragoste față de Dumnezeu. Acela care suportă mai degrabă prigoana decât despărțirea de frații săi, rămâne cu adevărat în ascultarea desăvârșită, fiindcă „își dă viața” pentru frații săi.
Există, de fapt, mulți călugări care, sub pretextul că ar vedea cum stau lucrurile mai bine decât prelații lor, se întorc îndărăt la vărsătura propriei voințe.
Aceia sunt asemenea ucigașilor și sunt cauză de pierzanie pentru multe suflete prin relele lor exemple.

Una dintre condițiile esențiale ale „urmării lui Cristos” (sequela Christi) este tocmai „lepădarea de sine”, această anihilare (kenosis) a voinței proprii în favoarea voinței divine în ceeace ne privește, despre care vorbește sf. Francisc în acest Avertisment la care ne oprim cu gândul și (mai ales) cu inima.
Trebuie făcută, mai întâi, o precizare: sunt atât de puține și (atât) de binecuvântate sufletele care au o linie de comunicare „directă” cu Dumnezeu, însă nici acestea nu sunt „scutite” de intermedierea Bisericii în relația lor cu Dumnezeu, ba chiar dimpotrivă, căci autenticitatea acestui tip de relații privilegiate dintre Dumnezeu și Om este evaluată și autentificată doar de către singura instituție de drept divin, Sfânta Maică Biserica, prin acei „prelați” la care se referă sf. Francisc în acest avertisment pe care ni-l adresează nouă, fraților săi, celor din trecut și celor de azi, când „charisma” se „găsește” cam peste tot, așa cum (de altfel) era prezentă și acum opt veacuri, după cum a fost prezentă printre oameni încă de la crearea Omului, atunci când acesta a considerat că fructul ce atârna în copacul Cunoașterii Binelui și Răului era atât de frumos și bun la gust…
Textul acestui Îndemn vorbește de la sine, pentru Francisc „a trăi Evanghelia” însemnând nu numai „despuierea” de tot ce era pământesc în el, inclusiv relația de apartenență familială, ci (mai ales) „dăruirea de sine” în favoarea acelei instituții divino-umane care reprezintă unica legătură dintre Dumnezeu și Om pe acest pământ și în această viață care este Sfânta Maică Biserica, prin păstorii chemați să conducă turma lui Cristos pe și spre Cale, Adevăr și Viață.
Francisc vrea de la frații săi nu o ascultare oarbă, ci una evaluată de conștiința proprie, însă această evaluare vrea să fie „cernută” prin sita Carității, a Iubirii față de aproapele, cu atât mai mult dacă acest „aproape” este cel care este pus să aibă grijă de noi și să ne netezească calea spre întâlnirea cu Cristos. Din acest punct de vedere, Renunțarea capătă o valoare nouă, aceea de Colaborare între toți aceia care îl caută, chiar dacă din poziții ierarhice diferite, pe același Cristos, care, nu trebuie s-o uităm!, „s-a nimicit pe sine însuși pentru ca noi să avem viață și să o avem din belșug”.
Acela care se încăpățânează să rămână doar la părerile proprii, folosindu-se de scuzele cele mai aiuritoare ( însă la fel de neconvingătoare!) nu face altceva decât să se ucidă pe sine însuși, fără a mai pune la socoteală răul făcut altora prin încăpățânarea sa, iar acest ultim aspect este cel cu adevărat grav, căci Dumnezeu, e adevărat, ne-a lăsat posibilitatea de a decide ce vrem să facem cu viața noastră, însă nu și cu viața aproapelui nostru, care poate că vede în noi un far, pe când nu suntem decât un opaiț pe cale să se stingă și să-i lase fără lumină și pe alții…

*

4. Ut nemo appropiet sibi praelationem
Non veni ministrari, sed ministrare, dicit Dominus. Illi qui sunt super alios constituiti, tantum de illa praelatione glorientur, qantum si essent in abluendi fratrum pedes officio deputati. Et quanto magis turbantur de ablata sibi praelatione quam de pedum officio, tanto magis sibi loculos ad periculum animae componunt.

4. Ca nimeni să nu se facă stăpân pe însărcinarea de prelat
„Nu am venit ca să fiu slujit, ci ca să slujesc” spune Domnul. Aceia care au fost puși deasupra altora, să nu se mândrească cu prelatura lor mai mult decât ar face-o dacă ar fi fost rânduiți să slujească fraților spălându-le picioarele. Iar dacă mâhnirea lor la pierderea prelaturii va fi mai mare decât pierderea slujirii spălării picioarelor, înseamnă că adună averi necistite și pun în pericol sănătatea sufletului lor.

Răul social prin excelență astăzi, ca și acum opt veacuri, când Francisc îi avertiza pe frați împotriva lui, a fost și este Setea de putere. Francisc, pe tot timpul vieții sale, în efortul de „a trăi conform Sfintei Evanghelii”, a adoptat ca mod de trai soarta vitregă a categoriilor sociale cele mai expuse ale timpului său, (realitate existențială ce continuă, din păcate, și azi, așa că alegerea sa este valabilă și pentru noi hic et nunc!) adică: situația celor slabi asupriți de către cei puternici, precarietatea vieții acestora, pribegia lor spre un loc mai bun sub soare, munca lor extenuantă pentru hrana zilnică, etc. Această alegere a modului de viață nu putea să nu se răsfrângă, atunci când numărul fraților „dăruiți lui de Dumnezeu” a crescut, și asupra structurii organizatorice a Ordinului, el personal nutrind o aversiune față de orice formă de putere care depășea simpla organizare a fiecărui grup de frați, de acum răspândiți prin întreaga creștinătate cunoscută pe atunci. A acceptat, nu fără o oarecare neplăcere, instituționalizarea fraților săi și transformarea lor în Ordin, însă avertismentele sale față de consecințele ierarhizării interne sunt deasemeni o constantă a Scrierilor sale ajunse până la noi. Însăși alegerea numelui care trebuia să definească întregul grup reflectă aceasta (nu ca o contestare, ci ca o onoare!), iar Îndemnul de mai sus este doar una dintre aceste învățături pe care le-a adresat fraților săi, însă cu acest aspect pe care frații îl întâlnesc în viața de zi cu zi, ne vom întîlni și în alte sfaturi ale lui Francisc ajunse până la noi, iar cele două extreme ale slujirii expuse de Francisc în avertismentul de mai sus, adică prelatura și spălarea picioarelor rezumă foarte clar rândurile de mai sus.

*

5. Ut nemo superbiat, sed glorietur in cruce Domini
Attende, o homo, in quanta excellentia posuerit te Dominus Deus, quia creavit et formavit te ad imaginem dilecti Filii sui secundum spiritum. Et omnes creaturae, quae sub caelo sunt, secundum se serviunt, cognoscunt et obediunt Creatori suo melius quam tu. Et etiam daemones non crucifixerunt eum, sed tu cum ipsis crucifixisti eum et adhunc crucifigis delectando in vitis et peccatis. Unde ergo potes gloriari? Nam et tantum esses subtilis et sapiens quod omnes scientiam haberes et scires interpretari omnia genera linguarum et subtiliter de caelestibus rebus perscrutari, in omnibus his non potes gloriari; quia unus daemon scivit de caelestibus et modo scit de terrenis plus quam summae sapientiae cognitionem a Domino receperit specialem. Similiter et si esses pulchrior et ditior omnibus et etiam si facere mirabilia, ut daemones fugares, omnia ista tibi sunt contraria et nihil ad te pertinet et in his nil potes gloriari, sed in hoc possumus gloriari in infirmitatibus nostris et baiulare quotidie sanctam crucem Domini nostri Jesu Christi.

5.Ca nimeni să nu se îngâmfeze,
ci cu toții să se mândrească în Crucea Domnului
Ia aminte, omule, la măreața condiție în care te-a pus Domnul Dumnezeu, cel care te-a creat și plăsmuit ca imagine a Fiului său preaiubit după trup și asemenea Lui după Duh.
Și toate creaturile de sub cer , fiecare potrivit propriei stări, îl slujesc, îl cunosc și îl ascultă pe Creatorul lor mult mai bine decât tine. Nu diavolii l-au răstignit, ci tu ai fost acela care, împreună cu ei, l-ai răstignit și îl răstignești atunci când te bălăcești în vicii și păcate. Deci, cu ce te poți făli?
De fapt, dacă tu ai fi fost atât de atât de ager și înțelept încât să fi stăpânit toată știința și să fi vorbit toate limbile și cu multă grijă să fi scrutat realitățile cerești, cu toate acestea tu nu te poți lăuda; căci un singur diavol a cunoscut adevărurile cerești și acum le știe și pe cele pământești mai bine decât toți oamenii împreună, admis fiind că ar fi existat cineva care să fi primit de la Domnul o singulară cunoaștere a întregii înțelepciuni.
Deasemeni, chiar să fi fost tu cel mai frumos și cel mai bogat dintre toți, chiar să fi făcut tu lucruri de negrăit, cum ar fi alungarea diavolilor, toate acestea îți sunt o piedică, nu aparțin iscusinței tale și în ele nu te poți mândri cu nimic; doar în acestea putem să ne mândrim, adică cu neputințele noastre și prin purtarea pe umerii noștri, în fiecare zi, a Crucii Domnului nostru Isus Cristos.

Incisivitatea sf. Francisc față de deviațiile (omenești, de altfel) pe care voia să le corijeze în viața primei fraternități adunate în jurul său, dar și în jurul ideilor sale inovatoare, este clară: dacă cineva caută în mijlocul acelui grup de „păguboși” care cerșeau din ușă-n ușă „fărâmiturile de la masa” bogaților și care ofereau în schimb doar „pace și bine”, onoruri și bogății, atunci locul său nu este acolo. Nu contesta un mod de viață, ci voia doar să trăiască, el și frații săi, altfel. Era o alegere care a zgândărit, atunci ca și astăzi, orgolii, care a zguduit și zguduie conștiințe, o alegere care însă a perpetuat de-a lungul veacurilor viabilitatea unui vis, egalitatea dintre toți oamenii, ca fii ai lui Dumnezeu. Nu condiția socială, nu avuțiile, nu știința, nu înțelepciunea sunt cele care îi unesc pe oameni, ci neputința, suferința, adică tocmai ceeace reprezintă Crucea lui Cristos, acel tragic, dar și minunat rezumat al condiției umane, tot ceeace Isus a purtat cu El sus, pe Crucea Mântuirii, pentru a le purifica și reorienta în și pentru viața celor ce au crezut și cred Veștii celei bune. Iar Francisc nu vrea să facă altceva, prin acest Avertisment, decât să-i îndrume pe frații săi pe Calea cea Bună. Iar pentru aceasta, suferința este necesară, este purificatoare: Calea Crucii nu este o plimbare, ci un urcuș, o asceză . Un urcuș cu o cruce pe umeri, iar această cruce nu este altceva decât însumarea tututor delăsărilor noastre, a ezitărilor noastre, a nepăsărilor noastre, a omisiunilor noastre, căci alte păcate nu avem, nu-i așa?
A, ar mai fi și „clandestinii” ce stau călare pe crucea fiecăruia dintre noi, dar asta este o altă poveste, căci acești „clandestini” sunt: mândria noastră, patimile noastre, lașitățile noastre, trădările noastre, și cu ele înaintăm pe cale…

*

6. De imitatione Domini
Attendamus, omnes fratres, bonum pastorem, qui pro ovibus suis salvandis crucis sustinuit passionem. Oves Domini secutae fuerunt eum in tribulatione et persecutione, verecundia et fame, in infirmitate et tentatione et ceteris aliis; et de his receperunt a Domino vita sempiternam. Unde magna verecundia est nobis servis Dei, quod sancti fecerunt opera et non recitando ea volumus recipere gloriam et honorem.

6. Despre Urmarea lui Cristos
Să privim cu atenție, fraților, la Bunul Păstor, care, pentru mântuirea oițelor sale, a pătimit pe cruce. Iar ele l-au urmat în încercări și persecuții, în înjosire și foame în boli și încercări și altele asemenea și pentru aceasta au primit de la Domnul viața cea veșnică. De aceea, mare este rușinea noastră, ca slujitori ai lui Dumnezeu, căci sfinții au împlinit toate acestea, iar noi vrem să primim răsplata și cinstea doar povestind faptele lor.

Impostura, fățărnicia, iată numele adevărat al celor criticate de Francisc în cele de mai sus. Adică înfierarea acelor fapte și atitudini pe care noi obișnuim să le mascăm, de multe ori, sub denumirile (destul de inofensive) de Prudență, Înțelepciune și altele asemenea. Duplicitatea comportamentală, atât de practicată azi în relațiile inter-umane, era „la modă” și pe timpul sf. Francisc, căci a fost și este una dintre fațetele a ceeace numim azi „corect din punct de vedere politic”, pe românește „una spunem și alta gândim” despre o persoană, despre o situație, un eveniment, un comportament, etc.
O astfel de atitudine a creat și continuă să creeze cele mai mari probleme mai ales în educație, căci nu numai că invită la duplicitate, dar și obligă persoanele la aceasta, tocmai pentru că a devenit normă de viață. O anumită situație poate fi pusă în discuție direct, „fără perdea”, sau „cu delicatețe”, dar „nu ascunsă”, doar pentru că nu vrem să rănim pe cineva; modul în care se pune în discuție problema respectivă depinzând de sensibilitatea persoanei respective și a aceleia către care este adresată. Este tocmai ceeace face Francisc când înfierează comportamentul unora, ce se mândreau cu faptele înaintașilor lor, asumându-și și meritele respective, fără ca faptele săvârșite de înaintașii lor să se oglindească în viața lor de zi cu zi.
Desigur, „a lua atitudine, a-și asuma răspunderea” implică curaj de a merge „împotriva curentului” la modă, dar și aceasta face parte din alegerea de viață a lui Francisc, deci și a noastră, a acelora care ne mândrim și ne-am făcut o îndeletnicire doar „din a povesti faptele lui”…

*

7. Ut bona operatio sequatur scientiam
Dicit apostolus: Littera occidit, spiritus autem vivificat. Illi sunt mortui a littera qui tantum sola verba cupiunt scire, ut sapientiores teneantur inter alios et possint acquirere magnas divitias dantes consanguineis et amicis. Et illi religiosi sunt mortui a littera, qui spiritum divinae litterae nolunt sequi, sed solum verba magis cupiunt scire, et aliis interpretari. Et illi sunt vivificati a spiritu divinae litterae, qui omnem litteram, quam sciunt et cupiunt scire, non attribunt corpori, sed verbo et exemplo reddunt ea altissimo Domino Deo cuius est omne bonum.

7. Ca faptele bune să însoțească știința
Spune apostolul: Litera ucide, Duhul însă dă viață. Sunt morți din cauza obtuzității (a literei, a închiderii mentale, n.a.) toți aceia care care doresc să cunoască doar cuvintele, pentru a fi apoi recunoscuți ca înțelepți de către alții și să poată astfel aduna mari averi pe care să le împartă la rude și prieteni. Tot astfel sunt morți din aceeași cauză acei călugări care nu vor să urmeze spiritul divinei Scripturi, ci doresc să cunoască doar cuvintele, pentru a le spune altora. Sunt însă întăriți de Duhul divinei Scripturi aceia care tot ceeace știu și tot ceeace doresc să știe nu și-l atribuie propriului eu, ci restituie totul, cu vorba și exemplul personal, Preaînaltului Domn Dumnezeu, căruia îi aparține orice bine.

Aversiunea sf. Francisc față de știință, față de toți aceia care doreau să studieze, se pare că ne-a fost transmisă de memoria colectivă (tradiția Ordinului, n.a) în mod eronat, după cum dau mărturie nu numai textul de față, ci și studiile făcute asupra acestui aspect în ultimii 50 de ani care au trecut de la Conciliul Vatican II și de la implicitul impuls de reorientare către origini dat de către acesta Ordinelor și Mișcărilor religioase din cadrul Bisericii, căci nu aceasta reiese din textul de mai sus, ca și din altele asemenea, din care cel mai cunoscut este scrisoarea pe care Francisc a trimis-o sf. Anton de Padova, în acel timp Provincial la Bologna, prin care aproba ca acesta să predea fraților Teologia, cu condiția ca studiul să nu stingă în profesori și în studenți spiritul și dorința de rugăciune.
În textul acestei Îndrumări pe care o analizăm, găsim aceleași orientări amintite mai sus, exprimate mai clar decât în scrisoarea amintită. De exemplu, motivația unora pentru știință: setea de avere și de căpătuire personală și familială. Apoi satisfacerea Ego-ului personal, nevoia de a demonstra altora „cine suntem noi”, etc.
Da, pare a ne spune Patriarhul și Întemeietorul nostru în acest text, este nevoie și este bine să studiem, să stăm aplecați deasupra Scripturii, căci fără studiu, fără meditarea textelor sfinte contactul nostru cu Cel ce ne-a creat este frânt, neîmplinit. Iar dacă suntem chemați să împărtășim și altora fructele meditațiilor noastre, atunci misiunea noastră devine și mai impegnativă, mai copleșitoare…

*

8. De peccato invidiae vitando
Ait apostolus: Nemo potest dicere: Dominus Jesus, nisi in Spiritu Sancto; et: Non est qui faciat bonum, non est usque ad unum. Quicumque ergo invidet fratri suo de bono, quod Dominus dicit et facit in ipso, pertinet ad peccatum blasphemiae, quia ipsi Altissimo invidet, qui dicit et facit omne bonum.

8. Despre evitarea păcatului invidiei
Iarăși (spune) apostolul: Nimeni nu poate să spună: Doamne Isuse, decât în Duhul Sfânt; și iarăși: nu este nimeni care să facă binele, nici măcar unul”. De aceea, oricine invidiază pe fratele său în privința binelui pe care Domnul îl săvârșește în el, blestemă, deoarece îl invidiază pe însuși Cel Preaînalt, care spune și face tot binele.

Un alt obstacol în viața fraternității franciscane adevărate scos la iveală și condamnat de Întemeietorul nostru este și păcatul invidiei, atât de prezent și azi printre urmașii săi, chiar dacă au trecut opt veacuri de la acest Avertisment. Ar ajunge doar să ne facem un serios examen de conștiință ca să ne dăm seama că reproșul sfântului Francisc ne privește, fără nici o îndoială, direct și personal și că nu ne mai rămâne decât să încercăm să ne recâștigăm încrederea Lui și a fraților pentru a putea fi din nou frați ai săi și fii ai lui Dumnezeu…

*

9. De dilectione
Dicit Dominus: Diligite inimicos vestros (beneficite his qui oderunt vos, et orate pro persequentibus et calumniantibus vos). Ille enim veraciter diligit inimicum suum, qui non dolet de iniuria, quam sibi facit, sed de peccato animae suae uritur propter amorem Dei. Et ostendat ei ex operibus dilectionem.

9. Despre iubirea față de dușmani
Spune Domnul: iubiți-i pe dușmanii voștri (faceți bine acelora care vă urăsc și rugați-vă pentru aceia care vă persecută și vă calomniază). De fapt, cu adevărat îl iubește pe dușmanul său acela nu se întristează din cauza nederptății pe care acela i-o face, ci arde în sufletul său, din dragoste față de Dumnezeu, din cauza păcatului aceluia. Iar această iubire să i-o arate prin fapte.

De dilectione…
Poate că era mai exact și mai evanghelic ar fi fost ca acest Îndemn să fi avut drept titlu: De predilectione, căci Iubirea față de dușmani, concurenți, adversari, dar și confrați, familiari, prieteni, cunoștințe sau oricum mai putem traduce acest titlu, tot la aceeași realitate cotidiană se referă: la atitudinea pe care o adoptăm și o demonstrăm față de aceia care nu sunt de aceeași părere cu noi în lucrurile mărunte, în viața de zi cu zi, față de aceia care ne stau alături zilnic, cu care împărțim viața și ne împărtășim visele și care la un moment dat au curajul de a ne trage de urechi și să ne spună: vezi că dacă continui așa, o dai în bară…
Am făcut precizarea în privința titlului, deoarece nu este doar o simplă plăcere a-l iubi pe cel ce este critic în raporturile pe care le ai cu el, oricare ar fi acestea, ci o iubire dusă până la sacrificiu, ce include înțelegere, iertare, acceptare, adică tocmai o predilecție, o iubire care depășește totul, fără nici o limită sau constrângere.

*

10. De castigatione corporis
Multi sunt, qui dum peccant vel iniuriam recipiunt, saepe inculpant inimicum vel proximum. Sed non est ita: quia unusquisque in sua potestate habet inimicum, videlicet corpus, per quod peccat. Unde beatus ille servus, qui talem inimicum traditum in sua potestate semper captum tenuerit et sapienter se ab ipso custoderit; quia, dum hoc fecerit, nullus alis inimicus visibilis vel invisibilis ei nocere poterit.

10. Despre mortificarea trupului
Sunt mulți aceia care, atunci când păcătuiesc, sau atunci când li se face vreo nedreptate, obișnuiesc să dea vina fie pe dușman, fie pe aproapele său. Însă aceasta nu este drept: fiecare îl are în stăpânirea sa pe dușman, adică trupul, cu ajutorul căruia păcătuiește. De aceea, fericită acea slugă care va ține totdeauna sub stăpânire pe dușmanul încredințat puterii sale și cu înțelepciune se va păzi de el, deoarece, dacă se va comporta astfel, nici un dușman, vizibil sau invizibil, nu-i va putea pricinui necazuri.

Francisc intră în profundul psihologiei umane, mai ales în psihologia celui care se simte „cu musca pe căciulă” și care caută scuze întotdeauna, în loc să-și asume vina, sau partea sa vină într-o situație sau alta. Mai mult, extinde categoria luată în considerație și la cei cărora li s-a făcut, cândva, vreo nedreptate oarecare, iar ținta urii lor fiind „dușmanul”, real sau imaginar, sau chiar apropiații săi. În realitate, ne spune Francisc, principalii vinovați suntem noi, căci putem ține în frâu principalul nostru dușman, adică „trupul, carnea”, prin care păcătuim, fie din voință proprie, fie împinși la păcat de alții. Este mai ușor și mai comod, vrea să ne spună Întemeietorul nostru, să îndrepți degetul spre altul, decât spre sine însuși…
De altfel, acest tip de comportament este la fel de vechi ca și omul: Adam, atunci când a fost căutat de către Dumnezeu prin Paradis, s-a ascuns prin tufișuri, iar la „nedumerirea” lui Dumnezeu pentru ce un astfel de comportament, a „îndreptat degetul”, a indicat-o pe femeia sa, Eva („mama tuturor celor vii”), ca responsabilă a situației rușinoase în care se afla (era „gol”, iar „bunul-simț” îi sugera că nu este frumos să umbli „gol” în fața lui Dumnezeu…). Eva, la rândul ei, îl indică pe „șarpe” ca fiind vinovat, întrându-se astfel într-un cerc vicios din care nu se iese decât prin înfrânare, mortificare…
O altă dimensiune pe care pare să o sugereze textul (în partea sa finală, unde nu se mai face referință doar la „trup”, ci la „dușman” în general, adică și la egoism, la cultul propiului eu, la edonism; cu alte cuvinte Francisc ia în considerație întreaga dimensiune comportamentală a Omului, nu doar carnea. Că este așa, ne-o dovedește chiar și o privire superficială aruncată asupra vieții sale. Francisc, pe când „mai trăia încă în păcat”, se întreabă nu numai ce se întâmplă cu el, ci și ce se întâmplă cu lumea, ce poate face el ca viața lui și viața lumii să fie conformă „Evangheliei lui Cristos”, iar concluzia la care pare să fi ajuns este tocmai aceea a ruperii „cercului vicios” de care amintem mai sus, adică: Nu „arătarea cu degetul” este soluția, ci „asumarea răspunderii”, atât a propriilor greșeli, dar și a „tot ceeace spune sau face Domnul” prin unul sau altul. Francisc era conștient, de exemplu, că multe lucruri nu făceau cinste Bisericii din timpul său, dar nu a „arătat cu degetul”, asemenea diverselor mișcări eretice ale timpului, nu a stat pe margine cu degetul întins spre „făptaș”, ci și-a suflecat mânecile hainei și s-a aruncat în vâltoare, dispus să „plătească” personal pentru ca situațiile respective, personale sau comunitare, să nu se mai repete…

*

11. Ut nemo corrumpatur malo alterius
Servo Dei nulla res displicere debet praeter peccatum. Et in quocumque modo aliqua persona peccaret, et propter hoc servus Dei non ex caritate turbaretur et irasceretur, thesaurizat sibi culpam: Ille servus Dei, qui non irascitur neque conturbat se pro aliquo recte vivit sine proprio. Et beatus est, qui non remanet sibi aliquid reddens quae sunt caesaris caesari, et quae sunt Dei Deo.

11. Ca nimeni să nu se scandalizeze de păcatul altuia
Slujitorului lui Dumnezeu nimic nu trebuie să-i facă silă, în afară de păcat. Și, indiferent de felul în care acela păcătuiește, iar slujitorul lui Dumnezeu, din cauza păcatului aceluia și necălăuzit fiind de iubirea față de aproapele, se va scandaliza și mânia, strânge pentru sine, ca pe un tezaur, vina aceluia. Însă acel slujitor care nu se mânie și nu se scandalizează pentru numic, cu adevărat trăiește fără nimic al său. Fericit este, căci dăruind Cezarului ce îi aparține Cesarului și lui Dumnezeu ce-i aparține lui Dumnezeu, nu-i rămâne nimic pentru sine.

A face pe „moraliștii” face parte din natura umană chiar mai mult decâd suntem dispuși să o admitem, iar Francisc vrea să ne pună în gardă, în acest Avertisment, tocmai împotriva acestei pre-dispoziții (atât de) umane…
A vedea „paiul din ochiul altuia, dar bârna din ochiul nostru, nu” este poate cea mai subtilă ispită a diavolului, căci astfel „adunăm, ca pe un tezaur”, vina aceluia pe care îl arătăm cu degetul, căci, comportându-ne astfel, „nu suntem călăuziți de iubirea față de aproapele” de care pomenește Francisc.
Sila față de păcat trebuie să înceapă și să se oprească de la și la propiile păcate, nu de la cele ale altora, căci doar prin schimbarea radicală a propriului comportament putem genera o schimbare în comportamentul altuia, implicit o schimbare la nivel social. Acest tip de comportament nu înseamnă „indiferență față de comportamentul altuia”, ci dimpotrivă, „implicare prin exemplu, nu doar prin vorbă”, iar „a dărui Cezarului ce este al lui” vrea să spună recunoașterea propriilor slăbiciuni și păcate, care, cu siguranță, sunt motiv de scandal pentru alții, iar „a dărui lui Dumnezeu ce este al lui” vrea să fie un îndemn la a ne elibera de ceeace nu ne aparține sau aparține „Cezarului”, păcatul inclusiv, iar o recunoaștere a faptului că uneori mai facem și noi puțin bine, acesta se datorează harului lui Dumnezeu care lucrează în noi în ciuda tuturor încăpățânărilor noastre, adică tocmai o caracteristică a minorității franciscane, poate cea mai importantă…

*

12. De cognoscendo spiritu Domini
Sic potest cognosci servus Dei, si habet de spiritu Domini: cum Dominus operaretur per ipsum aliquod bonum, si caro eius non inde se exaltaret, quia semper est contraria omni bono, sed si magis ante oculos se haberet viliorem et omnibus aliis hominibus minorem se existimaret.

12. Cum putem recunoaște Duhul Domnului
După acest semn se poate recunoaște dacă slujitorul lui Dumnezeu îl are în el pe
Duhul Domnului: dacă, atunci când Domnul face ceva bun prin mijlocirea sa, „carnea” sa nu se trufește – întrucât „carnea” este împotriva oricărui bine – , ci îl face să se disprețuiască și să se considere ultimul dintre oameni.

Examenul de conștiință, iată la ce ne îndeamnă Întemeietorul aici, căci de multe ori ne amăgim că, de fapt, ceilalți nu ne înțeleg, că nu vor să descifreze adevăratele noastre intenții, că se opresc doar asupra aspectelor „colaterale”… etc.
Însă de câte ori ne întrebăm dacă gândurile și faptele noastre corespund așteptărilor altora, a acelora ce așteaptă de la noi un cuvânt de îndrumare, un model de viață? Ne limităm, de cele mai multe ori să ne plângem că nu suntem înțeleși, însă chiar (sau doar) acesta este adevărul? Chiar nu au acele „reproșuri” nici o acoperire? Sau poate ca ar trebui să ținem seama și de faptul că acele reproșuri ne sunt făcute tocmai de aceia care ne cunosc mai bine decât suntem dispuși să o admitem, că da fapt nu sunt doar critici, ci și îndemnuri la a ne corecta? Oare atitudinea noastră în astfel de situații nu poate fi numită „trufie”?
Facem multe lucruri bune în viața noastră, e adevărat. Însă aceste lucruri le facem doar noi, sau mai sunt și alții care le fac mai bine și mai profund decât noi? Sau tocmai invidia, chiar dacă inconștientă, ne determină să nu acceptăm ca alții să fie mai presus decât noi? Examenul de conștiință, făcut zilnic (sau chiar de mai multe ori pe zi), la care ne îndeamnă sf. Francisc pe noi, ca și roadele străduințelor și nevoințelor sale pe calea grea a „urmării lui Cristos” ar trebui să ne dea, cu ajutorul Sf. Duh, răspunsurile bune și să ne arate Calea de urmat, ce nu poate fi decât cea a Crucii…

*

13. De patientia
Beati pacifici, quoniam filii Dei vocabuntur. Non potest cognoscere servus Dei, quantam habeat patientiam et humilitatem in se, dum satisfactum est sibi. Cum autem venerit tempus, quod illi qui deberent sibi satisfacere, faciunt sibi contrarium, quantam ibi patientiam et humilitatem tantam habet et non plus.

13. Despre răbdare.
Fericiți cei pașnici, deoarece vor fi chemați fii ai lui Dumnezeu. Slujitorul lui Dumnezeu nu poate ști câtă răbdare și umilință are, atâta timp cât i se dă totdeauna dreptate. Însă câtă răbdare și umilință va avea atunci când va veni timpul în care toți cei care ar trebui să-i dea satisfacție i se vor împotrivi, doar atâta are și nimic mai mult.

O contiunare mai potrivită pentru „avertismentul” și îndemnul de viață precedent, nici că se putea…
Calea pe care noi, cu toții, am ales-o pentru a-l urma pe Cristos, calea indicată și străbătută de către sf. Francisc, nu este presărată cu flori, cum nu a fost nici cea a lui Isus (sau a lui Francisc), ci mai degrabă cu mărăcini. Spinii acestora, chiar dacă nu lasă răni adânci și nu sunt la fel de dureroși ca cei din cununa de spini a Celui Răstignit, sunt totuși destul de supărători, iar scoaterea lor presupune multă răbdare, tocmai datorită subțirimii și fragilității lor…
Cer, cu alte cuvinte, multă răbdare, iertare și uitare (în toate sensurile, fizică și psihică mai ales)…
Spini de acest gen pot fi pot fi, așa cum rezultă din Avertismentul de mai sus, toate situațiile în care nu suntem de acord cu alții (sau alții nu sunt de acord cu noi, iar aici „spinul” este mult mai „gros” și mai dureros!), situațiile în care ne simțim „persecutați” (pe drept sau pe nedrept!), cele în care o idee a noastră nu are prioritate, căci cele ale altora se dovedesc a fi mai realiste și mai realizabile decât ale noastre, etc.
De câtă răbdare, înțelegere și acceptare a realității dăm dovadă în aceste situații? Acesta este „metrul” răbdării noastre…
Și poate ar fi aici cazul să definim aici și ce vrea să însemne pentru noi dreptatea (în sensul de satisfactio-satisfacție, despre care vorbește Francisc, un concept care este, după părerea mea, bazilar în spiritualitatea noastră).
De obicei, unuia sau altuia i se dă dreptate doar după petrecerea unui eveniment, de obicei negativ (a avut dreptate cutare…) însă cât ne străduim noi ca o situație sau alta să nu se petreacă? Sau ne mulțumim să ni se recunoască faptul că am avut dreptate?
Cred că trebuie să avem răbdare multă și să încercăm să anticipăm astfel de situații ce se petrec doar la timpul trecut și să le orientăm spre prezent și viitor…
N-ar fi prea greu, trebuie doar să avem răbdare…

*

14. De paupertate spiritus
Beati pauperes spiritu, quoniam ipsorum et regnum caelorum. Multi sunt, qui orationibus et officiis insistentes multas abstinentias et afflictiones in suis corporis faciunt, sed de solo verbo, quod videtur esse iniuria surorum corporum vel de aliqua re, quae sibi auferretur scandalizati continuo perturbantur. Hic non sunt pauperes spiritu; Quia qui vere pauper est spiritu, se ipsum odit diligit et eos diligit qui eum percutiunt in maxilla.

14. Despre sărăcia spirituală
Fericiți cei săraci întru spirit, căci a lor este împărăția lui Dumnezeu. Sunt mulți aceia care, rugându-se cu insistență și făcând mulțime fapte bune, postind și mortificându-și trupul, din cauza unui singur cuvânt care lor li se pare injurios, sau din cauză că un anumit lucru le este luat, imediat se scandalizează și se mânie. Aceștia nu sunt săraci întru spirit, deoarece cine este cu adevărat sărac întru spirit se urăște pe sine însuși și îi iubește pe cei care le pălmuiesc obrazul.

Fericirile propovăduite de Isus, în toată integritatea lor, explicate de Francisc…
Suntem cu adevărat fericiți, noi, urmașii acestui mare sfânt, că putem beneficia de o explicație de „primă mână” cu privire la modul în care se raporta Întemeietorul nostru la Cuvântul Evangheliei, însă nu trebuie să uităm că acest cuvânt de îndrumare este în același timp și un avertisment, un îndemn la sinceritate față de noi înșine și față de ceilalți, un îndemn la autenticitate și (mai ales aceasta!), un îndemn la îndreptare, la a da bun exemplu…
De coerență mai ales…
Iar aici, Francisc taie în carne vie…
Isus nu a proclamat doar Fericirile, dar a mai afirmat și că „nu toți aceia care spun: Doamne, doamne, vor intra în Împărăția cerurilor…”, iar în privința „evaluării” finale, a fost și mai categoric: „Plecați din fața mea, blestemaților”…
Tot la fel de categoric este și Francisc, mai ales în privința unor lucruri, fapte și atitudini care nouă, urmașilor săi, ni se pot părea a fi „fleacuri”, însă care își au ponderea lor în „economia mântuirii” , mai ales a mântuirii fiecăruia dintre noi…
Cât mai suntem de „fericiți” acum?

*

15. De pace.
Beati pacifici, quoniam filii Dei vocabuntur. Illi sunt vere pacifici, qui de omnibus, quae in hoc saeculo patiuntur, propter amorem Domini nostri Jesu Christi in animo et corpore pacem servant.

15. Despre cei pașnici
Fericiți cei pașnici, căci fii ai lui Dumnezeu vor fi chemați. Sunt cu adevărat pașnici aceia care, în toate necazurile pe care le suportă în această lume își păstrează, din dragoste față de Domnul Isus Cristos, pacea sufletului și a trupului.

Și în această Învățătură, asemenea celorlalte, Francisc interpretează Fericirea evanghelică nu atât în sensul de a ne transforma în „făuritori de pace externă” pentru alții, cât în a ne „pune în pace cu noi înșine”, de a deveni „făuritori de pace” mai întâi pentru noi, iar de aici până la a deveni „făuritori de pace” pentru alții nu este decât un pas…
Cu alte cuvinte, „trăiți în pace” cu voi înșivă, chiar dacă condițiile externe nu vă sunt favorabile, doar astfel veți putea dărui pace și altora, o pace care să fie oglinda păcii de care se bucură fiii lui Dumnezeu și de care are atât de multă nevoie lumea de azi…

*

16. De munditia cordis
Beati mundo corde, quoniam ipsi Deum videbunt. Vere mundo corde sunt qui terrena despiciunt, caelestia quaerunt et seper adorare et videre Dominum Deum vivum et verum mundo corde et animo non desistunt.

16. Despre curăția inimii
Fericiți cei cu inima curată, pentru că aceștia îl vor vedea pe Dumnezeu. Au cu adevărat o inimă curată toți aceia care nu sunt obsedați de cele pământești, ci privesc la cele cerești, neîncetând să-l adore și să-l aibe tot timpul în fața ochilor pe Dumnul Dumnezeul cel viu și adevărat, cu inima curată și sufletul neîmpărțit.

Inimă curată și suflet neîmpărțit…
Cu alte cuvinte, condiția esențială a aceluia care vrea să-l urmeze pe Cristos…
Nu-l putem urma pe Cristos sub conditio, punându-i condiții, căutând avantaje materiale, promovare socială, popularitate, funcții (ecleziastice sau mai puțin ecleziastice), etc.
Prioritatea tuturor acelora care străbat această cale ar trebui să fie mântuirea sufletului propriu și al celorlați, iar eforturile fiecăruia ar trebui canalizate în acest sens.
Și aici Francisc este foarte clar cu frații săi, cei de atunci și cei de azi.
Teoretic, pare puțin și pare ușor de îndeplinit, mai ales pentru noi, ce suntem protejați de anumite „ziduri” (ale mănăstirii, ale consacrării, ale respectului pe care ni-l acordă, de câte ori nemeritat? ceilalți, etc).
N-ar fi cele de mai sus un serios motiv pentru un și mai serios examen de conștiință, dacă vrem cu adevărat să fim cu inima curată și sufletul neîmpărțit și nedespărțit de Acela care ne este Calea, Adevărul și Viața?

*

17. De humili servo Dei
Beatus ille servus, qui non magis se exaltat de bono, quod Dominus dicit et operatur in ipsum, quam quod dicit et operatur per alium. Peccat homo, qui magis vult recipere a proximo suo, quam non vult dare de se Domino Deo.

17. Despre umilul slujitor al lui Dumnezeu
Fericit acel slujitor care nu se îngâmfează din cauza binelui pe care Domnul îl spune și îl face prin mijlocirea lui într-o măsură mai mare decât pentru binele spus și făcut prin mijlocirea altuia. Păcătuiește omul care vrea să primească de la aproapele său mai mult decât nu vrea să dea din sine Domnului Dumnezeu.

Păcatul mândriei și cel al auto- (și supra-) evaluării…
Apoi, veșnica problemă: ce suntem noi de fapt, Administratori sau Proprietari ai harurilor divine ce ne-au fost dăruite de Creator mai înainte de a fi fost plăsmuiți în sânul mamei? Iat tot ceeace suntem, viața, gândurile, talentele pe care le avem fiecare dintre noi, ne aparțin, sau aparțin altcuiva? Și dacă da, cui? E ușor (dar și mecanic și, de ce nu?, destul de neconvingător să spunem: aparțin Creatorului, fără precizarea, absolut necesară, că ne-au fost încredințate de Creator nu pentru noi, ci pentru cei ce ne stau alături, pentru aceia care ar trebui să vadă în noi un far, nu un opaiț… Și chiar dacă am fi doar un opaiț, avem datoria să-l punem cât mai sus, ca să facă lumină pentru noi și pentru alții, nu să-l ascundem sub pat…
De multe ori avem „ochelari de cal” în ceeace îi privește pe alții, față de talentele lor, față de contribuția lor la bunul mers al acestei lumi, destul de strâmbe (și această apreciere ne aparține, însă, ca de obicei, nu vrem-nu putem-nu dorim să facem și precizarea absolut necesară: care este „contribuția” personală a fiecăruia dintre noi la această „strâmbătate”?).
Așa că mai putem adăuga liniștiți un (alt) păcat, (cu mult) mai grav decât cele din fruntea listei: cel al furtului…
Poate că Dumnezeu ar fi trebuit să ne sădească în ADN-ul nostru creștin și un fel de copyright privind meritele aproapelui…
Sau poate că ni l-a dăruit și pe acesta, însă l-am aruncat în vreun ungher al sufletului și l-am uitat acolo, acoperit de praf…
Să nu uităm deasemeni, că una dintre condițiile sine qua non a iertării păcatului furtului este restituirea bunului însușit, chiar dacă poartă inofensivul nume de merite personale (nu ale noastre, să fie clar!)….

*

18. De compassione proximi
Beatus homo, qui sustinet proximum suum secundum suam fragilitatem in eo, quod vellet sustineri ab ipso, si in consimili casu esset. Beatus servus, qui omnia bona reddit Domino Deo, quia qui sibi aliquid retinuerit abscondit in se pecuniam Domini Dei sui et quod putabat habere auferetur ab eo.

18. Despre mila față de aproapele
Fericit omul care îl sprijină pe aproapele său în slăbiciunea acestuia, tot așa cum ar vrea și el să fie susținut de către acela în cazul în care s-ar afla și el într-o situație asemănătoare. Fericit acel slujitor care restituie toate bunurile sale Domnului Dumnezeu, deoarece acela care ține oricât de puțin pentru sine, ascunde înlăuntrul său bogăția Domnului Dumnezeului său și astfel i se va lua și ceeace crede că este al său.

Acest Îndemn este compus de fapt din două, însă strâns legate între ele: dragostea față de aproapele și acea restitutio in intregum despre care am amintit în comentariul precedent.
Dragostea, mila, deschiderea față aproapele nu sunt atitudini de viață pe care Francisc le descoperă ex novo. Îndemnându-i pe frații săi să fie săritori față de cel aflat în nevoie, nu face decât să constate că porunca iubirii, în întreaga sa dimensiune, spirituală și materială, lăsată nouă de Cristos era, dacă nu căzută în uitare, cel puțin prea puțin practicată, sau practicată în vederea unui profit ( fie el și un simplu „mulțumesc” adresat „nouă”, fără ca noi să i-l restituim proprietarului de drept, adică lui Dumnezeu, așa cum proceda cel ce ne este patron spiritual, confratele nostru, Fericitul Ieremia)…
N-ar trebui să uităm că primul pas concret făcut de Întemeietorul nostru pe Calea Vieții Veșnice a fost tocmai îmbrățișarea unui lepros…
Un gest simplu, firesc? Mă îndoiesc, căci repulsia față de situații, fapte, persoane a-„normale” face parte din natura umană, iar Francisc, în perioada convertirii, era asemenea nouă. Doar după ce și-a călcat pe inimă, după cum spunem noi pe românește, a descoperit că „ceeace mai înainte i se părea dezgustător, s-a transformat într-o dulceață pentru suflet”…
Ceeace ne cere el, la ceeace ne îndeamnă el este în primul rând identificarea diverselor forme de lepră cu care se luptă oamenii timpurilor noastre (văzuți în dimensiunea de frați ai noștri) și apoi puțin curaj…
Apoi, poate că ar trebui să ne oprim cu gândul și asupra motivelor de fond ce ne determină să fim atenți la durerea sau necesitatea altuia, căci mentalitatea (sau lepra?) consumistică s-a înrădăcinat adânc și în ceeace ar trebui să fie dezinteresat, gratuit (câte, legi, norme, ștampile sunt necesare azi pentru a ajuta un copil lovit de soartă și de indiferența socială, pentru a da doar un exemplu)…
Apoi, cel de-al doilea aspect, ce privește aspectul intim al actului de caritate, felul în care ne raportăm la actul în sine: facem noi, prin puterile și posibilitățile noastre actul de caritate, sau ne simțim (așa cum ar trebui) doar mâna lui Dumnezeu, ochii lui Dumnezeu, gura lui Dumnezeu, Iubirea lui Dumnezeu?
„Veniți, binecuvântații Părintelui meu… căci am fost gol și m-ați îmbrăcat, flămând am fost și am fost săturat, însetat… în lanțuri”…
Să nu uităm, deasemeni, că de cele mai multe ori ajunge doar un zâmbet și o vorbă bună pentru a însenina un suflet…

*

19. De humili servo Dei
Beatus servus qui non tenet se meliorem, quando magnificatur et exaltatur ab hominibus, sicuti quando tenetur vilis, simplex et despectus, quia quantum est homo coram Deo, tantum est et non plus. Vae illi religioso, qui ab aliis positus est in alto per suam voluntatem non vult descendere. Et beatus illi servus, qui non per suam voluntatem ponitur in alto et semper desiderat esse sub pedibus aliorum.

19. Despre slujitorul umil al lui Dumnezeu
Fericit acel slujitor care nu se crede mai bun atunci când este lăudat și înălțat de oameni, decât atunci când este considerat necioplit, naiv, bun de disprețuit, deoarece atât cât prețuiește omul în fața lui Dumnezeu, atât valorează și nimic mai mult. Vai de acel călugăr care, dorind să fie pus de către alții deasupra lor, nu vrea să se coboare din proprie voință. Și fericită acea slugă care nu se află sus din proprie voință și care tot timpul dorește să fie ca un așternut sub picioarele altora.

Umilința și conștiința propriei valori, două atitudini aparent contradictorii atunci când sunt luate separat, însă atunci când sunt „împletite” între ele, așa cum face Francisc în acest Îndemn, atunci când slujitorul lui Dumnezeu este conștient că valoarea sa nu este dată de aprecierile, de laudele oamenilor, de funcțiile pe care le deține, ci de către Dumnezeu, atunci lucrurile sunt pe făgașul cel bun.
Conștiința propriei valori nu este în sine ceva rău, iar falsa modestie se poate transforma într-o „îngropare”, o ascundere a talentelor dăruite nouă de Dumnezeu ca instrument de care să ne slujim pentru a face bine, pentru a-i ajuta pe alții. Înzestrarea noastră cu diverse talente, haruri, este tocmai măsura aprecierii de care ne bucurăm în fața lui Dumnezeu, iar aici, trebuie să o recunoaștem, „stăm bine” , adică suntem apreciați și iubiți. Nu ne rămâne decât să apreciem la adevărata valoare această iubire divină și să acționăm în consecință, adică să fructificăm la maxim talentele, pentru a ne merita și aprecierea divină: „Bine, slugă bună și credincioasă”…
Problema intervine atunci când ne plac mai mult aprecierile (meritate sau nu) oamenilor, ale celor din jur, ale celor pe care suntem chemați să-i slujim și pe care, de fapt, îi stăpânim, le cerem tributul laudelor lor, căci altfel nu ne simțim apreciați îndeajuns, iar de aici până la a afirma că „nu ne merită” nu este decât un pas…Tocmai de aceea insistă Francisc asupra dorinței „de a ne simți și comporta ca un așternut sub picioarelor celorlalți”, adică de a fi doar „slujitori care nu-și fac decât datoria” și nimic mai mult…
Francisc ne dă de fapt, nouă, fraților săi, același sfat pe care l-a dat Isus apostolilor pe când erau frământați de dilema ierarhiei între ei: „…însă între voi să nu fie așa. Cel care vrea să fie primul, să fie ultimul și slujitorul tuturor….”.
Deci, cu umilință, să facem tezaur și din acest Îndemn-Avertisment al lui Francisc și să ne comportam așa cum se așteaptă Dumnezeu de la noi…

*

20. De bono et vano religioso
Beatus ille religiosus, qui non habet iucundatem et laetitiam nisi in sanctissimum eloquiis et operibus Domini et cum his producit homines ad amorem Dei cum gaudio et laetitia. Vae illi religioso qui delectat se in verbis otiotis et vanis et cum his producit homines ad risum.

20. Călugărul bun și călugărul plin de deșerăciune
Fericit acel călugăr care nu-și află bucuria și liniștea decât în preasfintele cuvinte și fapte ale Domnului și prin ele îi conduce pe oameni la dragostea lui Dumnezeu în voioșie și bucurie. Vai de acel călugăr care se desfătează cu vorbe deșarte, golite de sens, făcându-i astfel pe oameni să râdă.

Înfumurarea, îngâmfarea, megalomania, sunt păcatele și atitudinile comportamentale contestate și înfierate de către Francisc în felul de a predica și a trăi Cuvântul, destul de evident și printre frații săi, din moment ce se simte dator „să-l pună la zid” și să-l dea ca exemplu despre felul în care nu trebuie să trăiască Cuvântul întrupat în el și să-l transmită altora (cum îi conduce el pe ceilalți la dragostea lui Dumnezeu în voioșie și bucurie)…
Poate că ar fi cazul aici să reluăm în mâini și Cronicile începuturilor noastre, ale capucinilor, pentru a ne da seama că rândurile de mai sus au zguduit din temelii și viața și modul de a predica al celor ce ne-au fost întemeietori, incluzându-l aici și pe Fericitul nostru patron spiritual, Ieremia, cel care devenise un far pentru poporul din Napoli nu numai prin sfaturile sale pornite din suflet, cuvinte care oglindeau trăirea sa interioară și se reflectau în viața sa concretă, cea de zi cu zi.
Tocmai aceia care se comportă așa cum ne-a îndemnat sf. Francisc, cum a trăit fericitul Ieremia și ceilalți înaintași ai noștri, adică „fără fățărnicie, cu inima curată și cu sufletul neîmpărțit” sunt și vor fi Fericiți, adică își vor „afla liniștea și pacea doar în Preasfintele Cuvinte și Fapte ale Domnului, conducându-i astfel pe oameni la Dragostea lui Dumnezeu”.

*

21. De inani et loquaci religioso
Beatus servus, qui quando loquitur, sub specie mercedis omnia sua non manifestat et non est velox ad loquendum, sed sapienter providet, quae dabet loqui et respondere. Vae illi religioso, qui bona, quae Dominus sibi ostendit, non retinet in corde suo et aliis non ostendit per operationem, sed sub specie mercedis magis hominibus verbis cupit ostendere. Ipse recepit mercedem suam et audientes parum fructum reportant.

21. Despre călugărul ușuratic și vorbăreț
Fericită sluga care, atunci când vorbește, nu-și manifestă tot ceeace gândește în speranța vreunei răsplăți, care nu este repezit și necumpănit la vorbă, ci cântărește cu înțelepciune întrebările și răspunsurile sale. Vai de acel călugăr care nu păstrează în sufletul său darurile pe care Domnul i le dăruiește și nu le arată altora prin fapte, ci, în speranța unei răsplăți, le dezvăluie oamenilor prin cuvinte. Acela își va primi răsplata, iar cine îi dă ascultare va avea puțin câștig din aceasta.

Strâns legat de Îndemnul precedent, și acesta pune accentual asupra ușurătății, asupra superficialității cu care, de (cele) mai multe ori tratăm raportul nostru cu Dumnezeu și cu Aproapele (fără a mai pomeni despre instrumetarea Cuvântului, de administrarea accestuia sub conditio pecuniam, adică pentru a ne alege cu foloase materiale de pe urma unui har dat nouă cu totul gratuit și nemeritat. „Gratis vi s-a dat, gratuit să dați”, ne mai spune ceva acest avertisment al lui Isus? De pe urma muncii, a efortului nostru, a dăruirii noastre, nu putem beneficia decât de ceeace ne promite Isus atunci când ne îndeamnă la încredere: Priviți la păsările cerului și la crinii câmpului…Oare Tatăl vostru din ceruri… nu va avea grijă și de voi?”. Ne-am putea opri aici cu gândul, măcar de data aceasta, la multele ocazii în care, cerându-ni-se colaborarea, ne-am pus întrebarea: Eu personal, fraternitatea căreia îi aparțin, cu ce se alege de pe urma acestei corvoade? Poate că alături de această întrebare, ce nouă ni se pare legitimă, ar trebui să-i alăturăm și răspunsul dat de Isus la „evaluarea” activității noastre finale, când ne va răspunde la „contestația” noastră, dictată de „bunul simț”: „Doamne, dar când nu te-am ajutat, când nu te-am făcut cunoscut altora, când nu ne-am arătat a fi cu adevărat că suntem ucenici ai Tăi?”…
Fericită sluga, care, atunci când vorbește, nu spune altora despre harul lui Dumnezeu în speranța vreunei răsplăți…

*

22. De correctione
Beatus servus, qui disciplinam, accusationem et reprehensionem ita patienter ab aliquo sustineret sicut a semetipso. Beatus servus, qui reprehensus benigne acquiescit, verecunde abtemperat, humiliter confitetur et libenter satisfacit. Beatus servus, qui non est velox ad se excusandum et humiliter sustinet verecundiam et et reprehensionem de peccato ubi non commisit culpam.

22. Despre mustrarea frățescă
Fericit slujitorul care primește cu tot atâta răbdare mustrarea făcută de altul, învinuirea acestuia și pocăința, la fel ca și cum s-ar fi mustrat el însuși. Fericit slujitorul care, mustrat fiind, o acceptă cu seninătate și cu modestie se supune, cu umilință mărturisește și cu bunăvoință caută să se îndrepte. Fericit slujitorul care nu se grăbește să se scuze și cu umilință suportă rușinea și mustrarea cuvenită pentru păcate, chiar și atunci când nu are nici o vină.

Virtutea răbdării și a acceptării dojenilor frățești stă la baza acestei fericiri francis-cane, care nu este altceva decât o aplicație practică pentru uzul fraților a Fericirilor evanghelice, așa cum le găsim la Mt. 5, 2-11, cu un accent special pe versetul 11, care se referă la acuzele nedrepte, cele care înveninează cel mai des și cel mai mult raporturile dintre oameni. În același timp însă este și un ansamblu de norme comportamentale pentru întreaga fraternitate, care invită la discernământ și la reținere în raporturile fraterne, așa cum rezultă mai ales din ultima frază, care se referă atât la acuzele nedrepte cât și (aspect interesant pentru o ulterioară aprofundare) la reacția care apare spontan atunci când cineva este acuzat pe nedrept, adică discuția în contradictoriu, acuze reciproce, răscolirea trecutului pentru a susține acuzația sau negația etc; dintr-o (eventuală) intenție bună inițială, totul se transformă într-un prilej de îndărătnicie în păcat și, cu cea mai mare posibilitate, de a comite altele noi, prin animozitatea ce rezultă dintr-o discuție în contradictoriu, prin tulburarea sufletească ce poate întuneca judecata. Invitația la umilință, la modestie, la bunăvoință, care apare în text cu titlul de fericire tocmai la acest aspect se referă, adică la a nu da prilej ca o intenție bună să se transforme într-un nou păcat. O mustrare, chiar pe nedrept primită, trebuie să fie în primul rând văzută ca un prilej pentru un nou examen de conștiință, căci (mai ales în raporturile fraterne), chiar dacă nu ne simțim vinovați de ceeace ni se reproșează, cu siguranță avem destule să ne reproșăm, să îndreptăm, să reclădim ceva ce s-a surpat în raporturile cu ceilalți frați. Isus, atunci, când i-a fost adusă în față femeia adulteră, n-a scuzat și nici n-a acuzat: a invitat la un examen de conștiință (cine este fără păcat, să arunce primul piatra…), iar fratele Ieremia, autentic trăitor al fericirii franciscane de mai sus, ne-a dat și el numeroase exemple în acest sens, dintre care aș aminti unul, exemplu care îmi place să cred că ne va lămuri pe deplin: într-o seară oarecare, vicarul mănăstirii Neprihănitei Zămisliri, ce se întorsese, prăfuit, obosit și nervos la mănăstire, după o zi întreagă petrecută în afara zidurilor pentru slujirea fraților, l-a găsit pe fratele nostru mâncând un colț de pâine uscată în afara programului de masă. I-a atras atenția că el, frate de-acum bătrân, dă un prost exemplu fraților mai tineri (intenție bună spusă la un moment nepotrivit, într-un loc nepotrivit și, mai ales acest aspect, la nervi); fratele Ieremia, fără să se descumpănească, i-a amintit că el, pentru acel colț de pâine uscată mâncat în afara programului, avea aprobarea ministrului general, a provincialului și a guardianului, însă era dispus, tocmai ca să nu dea rău exemplu, să renunțe, dacă așa dorea părintele vicar; după care a adăugat cu nevinovăție: nu vrea părintele vicar să-i pregătesc o baie relaxantă pentru picioare, că-l văd prăfuit și obosit?
Sfântă răzbunare călugărească…

*

23. De humilitate
Beatus servus, qui ita inventus est humilis inter subditos suos, sicuti quando esset inter dominos suos. Beatus servus, qui semper permanet sub virga correctionis. Fidelis et prudens servus est, qui in omnibus suis offensis non tardat interius punire per contritionem et exterius per confessionem et operis satisfactionem.

23. Despre adevărata umilință
Fericit slujitorul care este la fel de umil în fața supușilor săi la fel ca și cum s-ar fi aflat în fața stăpânului său. Fericit este slujitorul care vrea să rămână totdeauna sub varga mustrării. Este un slujitor credincios și prevăzător acela care nu pregetă să-și ispășească păcatele sale, sufletește prin căință și trupește prin mărturisire și fapte de îndreptare.

Francisc continuă catehizarea fraților săi, cei de atunci și, mai ales, a noastră, a celor de azi, arătându-ne și prin cuvinte bine cumpănite cum vede el trăirea virtuții umilinței. Raporturile fraterne, chiar dacă ierarhizate datorită slujirii fraterne (cfr. învățăturii lui Isus: acela dintre voi care vrea să fie primul, să se comporte ca și când ar fi ultimul și slujitorul tuturor…), nu trebuie să se transforme în antagonisme… fraterne, ci în exemple de slujire și iubire, inclusiv prin acceptarea mustrării despre care era vorba în fericirea precedentă, de data aceasta trăită într-o dimensiune spirituală, adică fiecare trebuie să trăiască și să acționeze ca și când cineva i-ar privi și analiza sentimentele și trăirea, acel cineva neputând să fie decât Dumnezeu și apoi conștiința proprie și repercursiunile slujirii proprii asupra fraților care așteaptă de la noi exemplu și îndrumare (una dintre multele explicații ale acelui sub virga correctionis). Invitația la fidelitate și clarviziune din a doua parte a doua a acestui Îndemn și îndrumare ne arată și calea: examenul de conștiință, mărturisirea, căința, și faptele concrete de îndreptare a răului făcut.
Această analiză a comportamentului și a faptelor noastre zilnice, făcută în fața lui Dumnezeu și al conștiinței proprii, în care nu trebuie să uităm mai ales „să ne punem în pielea celuilalt” ne ajută nu numai să reparăm nedreptățile făcute peste zi, ci și să prevenim comportamente ce pot dăuna fratelui de lângă noi, chiar dacă intenția este bună. Aceasta presupune și dialogul fratern, însă mai ales dialogul cu Dumnezeu, acel „Doamne, ce vrei ca eu să fac?” al lui Francisc rostit nu numai odată, în fața Răstignitului de la sf. Damian, ci zilnic. Poate că ar trebui să ne retragem și noi cât mai des „în chilia sf. Francisc”, (v-o mai amintiți? Se acoperea cu mantia și se izola, fie doar și pentru câteva momente, pentru a-și cerceta conștiința și a dialoga cu Dumnezeu…), ca să cerem lumină mai întâi și abia apoi să ne angajăm, să acționăm. Un străvechi proverb rezumă perfect acest Îndemn al sf. Francisc: Prudența este mama înțelepciunii…

*

24. De vera dilectione
Beatus servus, qui tantum diligeret fratrem suum, quando est infirmus, quod non potest ei satisfacere, quantum quando est sanus, qui potest ei satisfacere.

24. Despre adevărata iubire
Fericit slujitorul care îl iubește la fel de mult pe fratele său care este bolnav și nu-i poate întoarce slujirea, ca și atunci când acesta este sănătos și poate să răspundă slujirii sale.

Învățătura de mai sus se vrea un răspuns la eterna întrebare: Învățătorule, care este cea mai mare și mai de preț poruncă? Cunoaștem cu toții ce a prilejuit această întrebare, așa cum cunoaștem și răspunsul lui Isus, însă ne-am întrebat vreodată de câte ori nu-l punem la încercare și noi, căutând un răspuns care să ne satisfacă orgoliul, dorința de afirmare, de a fi cineva, chiar și în faptele de milostenie sufletească și trupească ce ar trebui să constituie transpunerea în practică a trăirii Evangheliei la care ne-am angajat prin profesarea voturilor călugărești. Tocmai de aceea Francisc încearcă o actualizare a supremei porunci a iubirii printre și pentru frații săi, căci tendința de a modifica și deci falsifica rolurile și rosturile fiecăruia în economia divină este o trăsătură specific umană și poatră numele de egoism. De câte ori (pe zi) nu spunem, amărâți și revoltați: Câtă ingratitudine! Nici măcar un mulțumesc… Însă poate că ar trebui să ne întrebăm mai des de câte ori punem în practică noi ceeace le reproșăm altora, căci nouă ni se cuvine totul, nu-i așa?

*

25. Item de eodem
Beatus servus, qui tantum diligeret et timeret fratrem suum, cum esset longe ab ipso, sicuti quando esset cum eo, et non diceret aliquid post ipsum, quod cum caritate non posset dicere coram ipso.

25. Din nou despre acceași (iubire față de aproapele, nn)
Fericit slujitorul care își iubește și se teme pentru fratele său atunci când acesta este departe de el ca și atunci când s-ar afla lână el; și nu spune nimic altceva despre acesta în absența lui decât ceeace ar spune cu dragoste atunci când acela este de față.

Viciul pe care Francisc vrea să-l combată prin acest Îndemn la virtutea autenticității și a respectului față de celălalt poartă numele de duplicitate, fățărnicie. Și aici este subînțeles îndemnul la a ne examina conștiința și a ne înfrâna pornirile (firești?) spre bărfă, spre critică, spre acea „analiză constructivă a situației” în care toți ceilalți au câte ceva de corijat, de îndreptat, numai noi, nu… Tocmai de aceea de aceea este prezentă în ultima parte referirea la caritate, care toate le poate, după cum afirmă sf. Paul în Imnul Iubirii:
„…Dragostea este îndelung răbdătoare, dragostea este plină de bunăvoință, nu este invidioasă, dragostea nu se laudă, nu se îngâmfează. Ea nu se poartă neobrăzată, nu este egoistă, nu se mânie, nu ține cont de răutatea altora. Nu se bucură de nedreptate, ci de adevăr. Toate le suportă, toate le crede, toate le speră, toate le îndură. Dragostea nu va înceta niciodată… La urmă rămân acestea trei: credința, speranța și dragostea. Însă mai presus de toate celelalte este dragostea” (1 Cor. 13, 4-7. 13).

*

26. Ut servi Dei honorent clericos
Beatus servus, qui portat fidem in clericis, qui vivunt recte secundum formam Ecclesiae Romanae. Et vae illis qui ipsos despiciunt; licet enim sint peccatores, tamen nullus debet eos iudicare, quia ipse solus Dominus reservat sibi ipsos ad iudicandum. Nam quantum est maior administratio eorum, quam habent de sanctissimo corpore et sanguine Domini nostri Jesu Christi, quod ipsi recipiunt et ipsi soli aliis ministrant, tantum plus peccatum habent, qui peccant in ipsis, quam in omnibus aliis hominibus istius mundi.

26. Ca slujitorii lui Dumnezeu să-i cinstească pe clerici
Fericit slujitorul care are încredere în clericii care trăiesc cu onestitate și conform prescripțiilor Bisericii Romei. Vai însă de aceia care îi disprețuiesc; chiar dacă ar trăi în păcat, nimeni să nu-i judece, deoarece Domnul și-a rezervat acest drept pentru sine însuși. Cu cât mai mare este slujirea lor, prin primirea și administrarea celorlalți a Preasfântului Trup și Sânge al Domnului nostru Isus Cristos și pe care doar ei pot să o facă, cu atât mai mare este păcatul acelora care îi judecă, mai mare decât față de orișicare alt om din lumea aceasta.

Cinstea și respectul cuvenit acelora ce ne dăruiesc Preasfântul Trup și Sânge al Domnului ce se întrupează și se jertfește numai în mâinile lor a fost o constantă în viața sf. Francisc, mai ales după convertirea sa. Studii profunde, erudite, ne vorbesc de destui de mulți ani (mai ales după Conciliul Vatican al II-lea) despre condițiile istorice, culturale, sociale, politice ale veacului în care a înmugurit ideea și idealul franciscan. Știm destule despre bogăția (materială) a Bisericii, despre luptele de putere dintre Sacerdoțiu și Imperiu, despre delăsarea (dusă uneori până la absurd și la inconștient) a clericilor de toate gradele și din toate părțile lumii atunci cunoscute, despre mișcările pauperiste (cele mai multe eretice) care fermentau viața de credință a poporului de rând, despre faptul că Francisc și cei adunați pe lângă el (pauperis assisiensis) ar fi fost la început doar o extensie teritorială a altor mișcări pauperiste ale timpului, atrasă apoi în orbita Bisericii oficiale, etc. Însă chiar acesta a fost Francisc? La atâta doar poate fi redus mesajul său? Acel „a trăi Vestea cea Bună” doar la o simplă contestație a unei stări de fapt (adevărată sau falsă) poate fi redus?
Francisc nu neagă (dovadă și textul de mai sus, dar și multe altele) existența, în sânul Bisericii din acel timp, unei stări de lucruri deplorabile, însă schimbă accentul, orientarea privirii, a gândului și a cuvântului de la contestație la recunoașterea unui dat de fapt și (implicit) la un îndemn de îndreptare a stării de lucruri existente, un îndemn la a-și sufleca mînecile, la a intra în vâltoare, la a contribui, prin trăirea concretă, prin implicare directă și necondiționată la îndreptarea, la sprijinirea, la repararea „Casei Domnului” care era în surpare…Fără alte țeluri mai mult sau mai puțin obscure…
Și încă o întrebare: Dacă mesajul său s-ar fi redus doar la cele expuse sumar și la modul negativ, contestatar, în rândurile de mai sus, ar fi rezistat acesta uzurii timpului și al istoriei, de-a lungul celor opt veacuri se s-au scurs de la primul salut de Pax et Bonum, ținând cont și de toate diviziunile, de diversele interpretări legislative și de cele pe plan spiritual cu privire (mai ales) la Sărăcie, în ciuda tuturor perioadelor de criză pe care le-a trăit în interiorul său Ordinul Fraților Minori?
Sau, dincolo de litera textului, Francisc voia să ne împărtășească și altceva? Care este Spiritul învățăturilor sale (nu numai al textului pe care îl medităm, ci al întregii sale moșteniri lăstă nouă)?
Dincolo de alte speculații ce putem face pe această temă, esențiale mi se par două întrebări-problemă. Prima: Cum trăim noi criza actuală prin care trece Biserica, Casa lui Cristos și Mama noastră? Mai considerăm actual mesajul Răstignitului de la Sf. Damian? Reacționăm la fel ca și Întemeietorul nostru? A doua întrebare (strâns legată de prima, mai ales că ne coboară cu picioarele pe pământ, de pe planul teoretic la cel practic), privește raporturile cu Sfânta Maică Biserica Romei. Nu mă refer la raporturile juridice, formale, ci la starea de spirit, unde lucrează cel mai mult dușmanul. Este dovedit că nici lui Francisc multe dintre dispozițiile și normele voite de Curia romană nu-i cădeau prea bine, însă nu numai că le-a acceptat, el a făcut mai mult: și le-a însușit, și le-a făcut proprii, ca o parte integrată (poate că cea mai esențială) a trăirii sale, căci Vestea cea Bună nu se trăiește abstract, ci concret, zi de zi…
De aceea și accentul pus pe ministerialitatea Sacerdoțiului, nu pe cea a Omului care o exercită, comportamentul acestuia rămânând judecății lui Dumnezeu, care va avea grijă atât de slugile bune și credincioase (chiar dacă supuse greșelii) cât și de lupii mascați în păstori…
Marea noastră grijă trebuie să fie acee de a nu fi aflați printre ultimii…
Cum a reușit Francisc și pleiada de sfinți ce i-au urmat să facă aceasta, cum ne îndeamnă pe noi să o facem, care este Calea Împărătească pe care trebuie să pășim, dacă vrem cu adevărat să fim acei fii ai vitorului pe care i-a binecuvântat Francisc ( cfr. Test. din Siena), le aflăm din rezumatul întregii sale moșteniri spirituale, pe care îl găsim gata făcut de ultimele două Îndemnuri.

*

27. De virtute effugate vitio
Ubi caritas et sapientia, ibi nec timor nec ignorantia.
Ubi est patientia et humilitas, ibi nec ira nec perturbatio.
Ubi est paupertas cum laetitia, ibi nec cupiditas nec avaritia.
Ubi est quies et meditatio, ibi neque sollicitudo neque vagatio.
Ubi est timor Domini ad atrium suum custodiendum, ibi inimicus non potes habere locum ad ingrediendum.
Ubi est misericordia et discretio, ibi nec superfluitas nec induratio.

27. Despre cum virtuțile alungă viciul
Unde este iubire și înțelepciune, acolo nu este nici teamă și nici ignoranță.
Unde este răbdare și umilință, acolo nu este nici mânie, nici tulburare.
Unde este sărăcie (trăită) cu bucurie, acolo nu este nici lăcomie și nici zgârcenie.
Unde liniștea și cugetarea stau împreună, acolo nu este nici mâhnire și nici neliniște.
Unde Teama de Domnul păzește casa, acolo dușmanul nu va găsi cale de intrare.
Unde este milostivire și grijă (atenție, prevedere, cfr. sensului latin al cuvântului discretio), acolo nu este nici risipă și nici împietrire.

1. Calea Împărătească pe care ne-o propune Sf. Francisc pentru a trăi Evanghelia este Calea Virtuților, rezumată simplu, concret, clar, în aceste șase indicatoare stradale, ale căror indicații, respectate cu sfințenie, ne vor conduce la ținta aleasă, aceea de a ne mântui sufletul. Însă, după cum observăm în text, este o cale pe care trebuie trebuie să o parcurgem împreună, nu singuri niciodată singuri.
Suntem plini de iubire și înțelepciune doar în măsura în care o demonstrăm altora care recunosc această caracteristică a noastră atunci când (și doar în măsura în care) se pot sprijini pe noi; aceasta fără a uita că și noi, în teama și ignoranța noastră, avem nevoie să ne sprijinim de alții, să ne căutăm certitudinile în alții.
2. Răbdarea și umilința, două fațete ale aceleași medalii, mai cunoscute și sub numele de generozitate trăită în smerenie, fără pretenții de genul: cât poate fi de nercunoscător, dacă nu eram eu…, dacă nu-l ajutam eu…, dacă nu interveneam eu… etc.
Răbdarea presupune toleranță mai ales față de ineficacitatea sfaturilor pe care le dăm altora, față de obtuzitatea, închiderea, dezinteresul acelora vrem și putem să le fim utili cu sfatul nostru, față de situații care ar s-ar putea schimba prin contribuția noastră, etc…
În fond, dacă vrem să trăim cu adevărat cele promise Domnului, nu suntem altceva decât niște slujitori care nu-și fac decât datoria…
3. Sărăcia trăită cu Bucurie vrea să spună că nimic nu poate fi mai deviant, mai dăunător în viața fraților minori decât grija zilei de mâine, de poimâine, adică un anumit gen de planificări de lungă durată, evaluări, metodologii pentru evitarea sau/și asanarea unor anumite carențe (cum ar fi situația vocațională, ca să dau doar un exemplu), căci aceasta nu înseamnă altceva decât o ingerință „în afacerile” lui Dumnezeu, care doar El singur cheamă o persoană sau alta la un anumit fel de apostolat; singura noastră grijă ar trebui să fie aceea de a nu zădărnici lucrarea divină în persoanele ce ni se încredințează spre povățuire și îndreptare către Singurul Bine, Dumnezeu. (aceeași logică este valabilă pentru toate situațiile concrete, conform principiului: omul propune și Dumnezeu dispune… Cu alte cuvinte, a lăsa spațiu și lui Dumnezeu în toate grijile noastre, poate că așa vom ajunge să avem încredrere în El, poate că așa vom reuși să ne încredințăm grijii sale părintești…). Cele de mai sus nu vor să însemne neimplicare din partea noastră, ci dimpotrivă, implicare, dar nu ca protagoniști (mentalitate de stăpân), ci ca administratori (miniștri= slujitori ai tainelor dumnezeiești). Ce altceva pot însemna preocupările noastre zilnice (de orice tip ar fi ele), decât lipsă de încredere, decât lăcomie (a vrea și a avea totul pentru noi) și zgârcenie (a da cât mai puțin altora de ce credem noi că ne aparține), mai ales pe plan spiritual?
4. Liniștea sufletească și meditarea, cugetarea lucrărilor Domnului în viața fiecăruia dintre noi, în viața fraternităților noastre, în viața acelora care ni s-au încredințat nouă, recunoașterea acestei lucrări divine în viața noastră, alungă mâhnirea și neliniștea sufletească, acea achedia (lat. Otium = lene, acreală, plictiseală, dezinteres, mersul înainte doar în virtutea inerției, etc…) despre care vorbesc Părinții pustiei și pe care aceștia o caracterizează ca fiind unul dintre marile pericole ale vieții consacrate lui Dumnezeu și lucrărilor sale în viața noastră și a lumii în care trăim.
Și sfântul Francisc a avertizat asupra acestui pericol, după cum ne putem da seama atât din Scrierile sale, dar și din diversele biografii și din alte lucrări ale epocii care se referă la Francisc și la prima sa fraternitate (v. Sacrum commercium sau cazul „fratelui muscă”). Fructul cel mai imediat al neliniștii sufletești este denigrarea fraților și nesupunerea față de cei responsabili de bunul mers al fraternității. Mijlocul cel mai eficace de combatere a acestui „diavol” este tocmai meditația, rugăciunea, prin care se ajunge la liniștea sufletească și la împăcarea cu Dumnezeu și cu aproapele. Legenda Perugină ne descrie modul în care Francisc combătea acest pericol: „Dacă un frate care se află într-o călătorie sau lucrează, începe să vorbească doar ca să se afle în treabă sau să critice, este obligat să recite un Tatăl nostru și Laudele lui Dumnezeu la început și la sfârșit. Dacă vinovatul se învinovățește singur, să spună Tatăl nostru și Laudele; însă dacă i se reproșează fapta sa de către un alt frate, va spune cele de mai sus pentru sufletul fratelui său care i-a dezvăluit sminteala…
5. Teama de Dumnezeu este pentru Francisc cheia comportamentului unui adevărat frate. Nu este vorba despre frică, acel sentiment uman care ne blochează, ne face să dăm îndărăt în fața unor situații, pericole, în fața unor vorbe-amenințări și altele asemenea, ci despre un anumit fel de respect, de reverență față de anumite gesturi, vorbe, fapte, împliniri ale unui anumit personaj, în cazul nostru Isus Cristos, Cel căruia i-am promis să-i călcăm pe urme pentru a avea viață, iar aceasta să o avem din belșug, pe deplin. Rezumând, nu este vorba decât de a trăi pe deplin ceeace am promis Domnului atunci când am spus: da, vreau!. Teama de Dumnezeu nu este altceva decât o altfel de formă a respectului pe care îl datorăm Domnului, o altă formă de respect față de noi înșine față de alții. Față de tot ce este Creația lui Dumnezeu.
6. Milostivirea și grija (prevederea, dar și dăruirea nu numai de sine, ci și a lucrurilor materiale care nu ne sunt neapărat necesare, care nu ne sunt indispensabile) alungă, fac neputincioase risipa și împietrirea inimii în fața nevoilor aproapelui. M-aș opri puțin cu gândul asupra a ceeace privește risipa și împietrirea inimii, căci dacă prima parte (cea cu milostivirea și grija, ni se pare clară și nici nu ne dă prea multe bătăi de cap, întrucât și noi trăim din mila altora, nu-i așa?) ni se pare clară, mai puțin clară ni se pare și mai multă confuzie facem în privința celei de-a doua părți, aceea care ne cere fim milostivi…
Acel îndemn la prudentia (vezi notele din parantezele de mai sus) se referă la a fi prudenți la ce dăruim? Sau se referă la cui dăruim? În ambele cazuri, subiectul principal suntem noi, îndemnul ne este adresat nouă, fiilor săi, de către Întemeietorul nostru; el face apel mai întâi de toate la capacitatea noastră de discernământ, însă pune accent la un discerământ făcut cu inima, nu cu mintea, cu ajutorul calculelor umane. Poate că ne este de ajutor în acest sens un episod oarecare din viața sa, cel în care el, pe timp de iarnă, văzând un alt sărac „și mai sărac decât el”, nu a pregetat să-i dea mantia care-l ferea de frig, scuzându-se față de însoțitorul său, care-i reproșa gestul: o aveam doar ca împrumut, până ce întâlneam adevăratul proprietar…

*

28. De abscondendo bono ne predatur
Beatus servus, qui thesaurizat in caelo bona, quae Dominus sibi ostendit et sub specie mercedis non cupit manifestare hominibus, quia altissimus manifestabit opera eius quibuscumque placuerit. Beatus servus, qui secreta Domini observat in corde suo.

28. Despre ascunderea binelui, ca să nu se piardă
Fericit slujitorul care își adună în cer comorile pe care i le-a arătat Domnul și nu râvnește a le arăta oamenilor în nădejedea unei răsplăți de la aceștia, deoarece însuși Cel Preaînalt va dezvălui lucrările sale acelora care-i vor fi pe plac. Fericit slujitorul care păstrează in inima sa tainele Domnului.

Cea de-a doua parte a rezumatului testamentului spiritual lăsat nouă de către sf. Francisc se reduce la aceste puține gânduri, care însă cuprind în ele atât norme spirituale cât și norme comportamentale, din care aș aminti din nou prudența în dezvăluirea tainelor Domnului și păstrarea cu gelozie a acestor în cer, acolo „unde nici moliile nu le mânâncă și nici rugina nu le distruge”. Ambele se referă la viața spirituală a multora dintre frați care au avut și mai au și astăzi un dialog privelegiat cu Dumnezeu, așa cum avea și patronul nostru spiritual, Fericitul Ieremia, care, atunci când era forțat de către alții (în special de către duhovnic și de către superiori) să dezvăluie câte ceva din aspectele supranaturale ale viații sale spirituale, mai întotdeauna se arăta reticent, iar dacă o făcea, folosea totdeauna persoana a 3-a: unui frate i s-a întâmplat… a auzit… a văzut…etc.
Al doilea aspect, la fel de real și la fel de important ca și cel de mai sus, se referă la orgoliu, mândrie, la riscul la care se expune cineva atunci când, beneficiar fiind al acestui privilegiat cu Dumnezeu, începe să se mândrească cu aceasta. Sunt multe cazuri în care așa-ziși vizionari fac un fel de „tarabă cu vânzare” din raportul lor intim cu Dumnezeu, uitând că doar Dumnezeu, așa cum precizează sf. Francisc, este în măsură să dezvăluie ce este de dezvăluit și altora. Ne-ar putea fi de exemplu în acest sens Padre Pio, Maica Tereza din Calcutta, Sr. Lucia (vizionara de la Fatima), etc.
Și o ultimă precizare: a păstra în inima sa Tainele Domnului presupune trăirea a tot ceeace Domnul, în marea sa bunătate, ne dezvăluie, ne arată, ne indică, dar nu ne obligă. Este doar decizia noastră, ne aparține în întregime. A ne limita doar la un dialog intim cu Dumnezeu, fără ca acesta să se reflecte și în viața concretă, este un non-sens. Dumnezeu poate fi teribil de serios atunci când insistă cu cineva într-un astfel de raport (Eu stau la ușă și bat…), însă a nu răspunde la bătăile lui, a nu ne angaja într-o adevărată convertire, într-o schimbare totală a vieții, echivalează cu „niște mărgăritare aruncate în troaca porcilor”…
Acest raport intim cu Dumnezeu trebuie să transpară prin viața, prin trăirea concretă, nu prin vorbe.

În loc de postfață

Textul cunoscut sub titlul de Admonitiones sau Verba Admonitionis face parte di corpusul Scrierilor autentice ala Sf. Francisc, iar unii dintre cercetători îl consideră a fi parte integrantă din scrierile legislative ale acestuia, alături de cele două Reguli și de Testament, fără a neglija puternica lor dimensiune spirituală, nici aceasta neaprofundată îndeajuns.
Este compus din 28 de cuvinte de învățătură și au fost incluse în faimosul codex 338 al Bibliotecii comunale din Assisi imediat după Regula Bolată și Testament. În alte documente apar și sub denumirea de Verba sanctae admonitionis, Verba sacrae admonitionis, Admonitio, Dicta, Verba. Autenticitatea acestor Îndemnuri nu mai este astăzi pusă la îndoială de nimeni, chiar dacă se mai discută asupra textului, asupra formulării, etc.
După ultimile cercetări, se pare că redactarea, adunarea lor într-un corpus, aparține primei generații franciscane, care a memorat și apoi a așternut în scris diversele sfaturi, îndemnuri, atenționări pe care Francisc le dădea fraților cu prilejul diverselor întâlniri ale acestora (faimoasele capitulae de Rusalii), chiar dacă și asupra acestui aspect părerile cercetătorilor diferă, cel mai cunoscut susținător al unui corpus unitar fiind K. Esser).
Cuvintele de îndrumare sunt importante nu numai pentru învățăturile transmise (similare acelora din Apopthegmata Patrum), dar și pentru că ne dezvăluie unele caracteristici ale personalității sf. Francisc, cum ar fi: simplitatea în vorbire și în formularea gândurilor, profunzimea acestora, adânca cunoaștere de sine și a oamenilor în general, imensa experiență acumulată în călăuzirea și educarea fraților, însă nu numai a lor, dacă ținem cont de întreg corpusul Scrierilor sale.
Tematic vorbind, Cuvintele de îndrumare se pot împărți (chiar dacă oarecum arbitrar) în două parți: a) învățăturile, îndemnurile, de la 1 la 12 și b) fericirile, de la 13 la 28; primele privesc euharistia, imitarea lui Cristos, practicarea binelui, dragostea fraternă, căutarea Duhului divin, respectul față de Sfânta Maică Biserica și fată de preoți, în timp ce a doua parte se vrea un comentariu și o extindere a tematicii Fericirilor evanghelice.
Adresate ad omnes fratres, Cuvintele de îndrumare lăsatre nouă moștenire de către Întemeietor, ar trebui să ne fie îndreptar în viața de zi cu zi, atât din punct de vedere spiritual cât și comportamental, adicâ în viața concretă a fiecăruia dintre noi, căci ne dezvăluie chipul adevăratului frate, așa cum îl vedea și și-l dorea Francisc.
Un rezumat ale acestui portret de frate minor ni-l oferă tot el, în Speculum perfectionis (Oglinda perfecțiunii, cunoscută și sub numele de Memoriile fratelui Leon), pe care îl redau mai jos în traducere, atât pentru frumusețea textului cât și ca mărturie că Francisc, în Cuvintele sale de îndreptare se adresa unor oameni concreți, cu părțile lor bune sau mai puțin bune; el însă avea ochi doar pentru primele, pe care le recomanda și celorlalți, ca un îndemn spre îndreptare și perseverare pe calea urmării lui Cristos, singura țintă autentică a adevăratului frate minor:
„… El spunea ca ar putea fi un adevărat frate minor acela care ar fi reunit în sine modul de viață și virtuțile următorilor sfinți frați: credința lui Bernard, care a trăit-o pe deplin, împreună cu dragostea față de sărăcie; simplitatea și curăția lui Leon, care într-adevăr a strălucit în preasfânta curăție; amabilitatea lui Angelo, care a fost primul cavaler intrat în Ordin și a strălucit prin deplina gentilețe și bunăvoință; înfățișarea plăcută și bunul simț al lui Masseo, împreună cu vorba sa plăcută și plină de cucernicie; mintea înălțată spre contemplația celor mai înalte culmi divine pe care a avut-o Egidiu; cucernica și neîncetata rugăciune a lui Rufino, care se ruga chiar și atunci când dormea, iar în tot ceeace făcea, avea întotdeauna spiritul unit cu Domnul; răbdarea lui Ginepro, care ajunsese la o răbdare perfectă, unită cu renunțarea la propria voință și cu dorința arzătoare de a-l imita pe Cristos pe calea crucii; vigoarea fizică și spirituală a lui Giovanni delle Lodi, care îi întrecea pe atunci pe toți oamenii în tărie; milostivirea lui Ruggero, a cărui viață și comportament erau înflăcărate de iubire; sfânta neliniște a lui Lucido, care, tot timpul în alertă, aproape că nu voia să viețuiască într-un anumit loc mai mult de o lună, însă atunci când se afecționa de acel loc, imediat se îndepărta de acolo, spunând: Nu avem nici o locuință statornică aici, ci în cer”…

Sighetu Marmației, Duminica Divinei Milostiviri 2010

Fr. Petre-Marian Ianoș, O.F.M. Cap.

Lasa comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.