Epifanie – Într-o continuă căutare

Într-o continuă căutare…

Scurtă meditaţie la Epifania Domnului

După ce s-a născut Isus în Betleemul Iudeii, în zilele regelui Irod, iată că au ajuns la Ierusalim nişte magi din Răsărit şi întrebau: “Unde este regele nou-născut al iudeilor? Căci am văzut steaua lui la răsărit şi am venit să ne închinăm Lui”. Când a auzit aceasta, regele Irod s-a tulburat şi tot Ierusalimul împreună cu el. Atunci i-a adunat pe toţi arhiereii şi cărturarii poporului şi a căutat să afle de la ei unde avea să se nască Cristos. Ei i-au spus: “În Betleemul lui Iuda, căci aşa este scris de profet: Şi tu Betleeme, pământ al lui Iuda,  nicidecum ne eşti cea mai mică dintre cetăţile lui Iuda; căci din tine va ieşi Stăpânitorul care va conduce poporul meu, Israel”.
     Atunci Irod, chemându-i pe magi în secret, a aflat de la ei timpul când li s-a arătat steaua, şi, trimiţându-i la Betleem, le-a spus: “Mergeţi şi informaţi-vă cu exactitate despre copil şi, când îl veţi fi găsit, înştiinţaţi-mă şi pe mine, ca să merg şi eu să mă închin Lui”.
     După ce l-au ascultat pe rege, au plecat; şi iată că steaua pe care o văzuseră la răsărit mergea înaintea lor până când, venind, s-a oprit deasupra locului unde era copilul. Când au văzut steaua,, au fost cuprinşi de o bucurie foarte mare. Şi, intrând în casă, au văzut copilul împreună cu Maria, mama lui. Apoi au căzut la pământ, l-au adorat şi, deschizând tezaurele lor, i-au oferit în dar aur, tămâie şi smirnă.
     După ce au fost înştiinţaţi în vis să nu mai treacă pe la Irod, s-au întors pe alt drum în ţara lor.
(Mt. 2, 1-12)
Textul evanghelic din Sărbătoarea Epifaniei Domnului ne propune spre meditare ceva ce ne este congenital:  căutarea.
O căutare ce poate avea diferite ţinte, cele mai multe dintre ele neavând însă nici în clin, nici în mânecă cu adevărata căutarecea a manifestării lui Dumnezeu în viaţa noastră, cea a manifestării aceluiaşi Dumnezeu în viaţa altora prin intermediul nostru.
Căci despre asta este vorba:  epiphaneia înseamnă Cel care se manifestă, Cel care apare. Însă se manifestă cui? Apare cui?
La nivel teoretic ştim că Dumnezeu s-a manifestat  concret în viaţa Omului de nenumărate ori şi în diverse feluri (cfr. Evrei 1, 1-4),  în ciuda încăpăţânării acestuia de a se pune pe sine în prim-plan şi de a şi-l subordona pe Dumnezeu…
Concret însă, cum stau lucrurile în viaţa fiecăruia dintre  noi, a mea, a ta?
Care este steaua după care ne călăuzim în viaţă?
Sunt precizări importante,  pentru a stabili un punct de legătură cu textul evanghelic de mai sus, pentru a vedea unde suntem şi de unde plecăm  în căutarea Aceluia ce ne este arătat, indicat, spre care suntem orientaţi  de către Stea şi pe care suntem chemaţi,  la rândul nostru, să-l manifestăm, să-l indicăm, să-l arătăm altora prin viaţa noastră, prin cuvintele şi exemplul nostru concret.
     „…am văzut steaua Lui la răsărit şi am venit să i ne închinăm…”
O primă atitudine, un prim mod de căutare ce ni-l arată textul citat. A pleca, a urma Steaua. Mişcare, nu imobilism, închistare… A fi pelerin cu alte cuvinte, cu tot ceea ce implică aceasta: nesiguranţă, şovăială, nevoia de a fi ajutorat.   Dar şi încredere, credinţă, voinţa de a continua căutarea în ciuda tuturor dificultăţilor întâlnite pe cale, dorinţă, setea de a căuta cu orice preţ, de a afla, de a vedea, de a atinge, de a fi sigur, atât de caracteristică Omului…
Un al doilea mod, antagonist primului, de a trăi o realitate  ce caracterizează setea de înţelegere a Omului este cel al puterii, al patimilor şi egoismelor ce caracterizează omul vechi din noi, al omului ce-şi caută siguranţa altundeva, reprezentate aici de  regele Irod şi de cei supuşi lui:
Auzind acest lucru, regele Irod s-a tulburat…”
Tulburarea regelui, dar şi cea „a întregului Ierusalim”, denotă frica de necunoscut, frica de viitor, frica de a se simţi lipsit de toate acele ziduri ce le apără comoditatea, siguranţa oferită de nume, de funcţie, de prestigiul social, de ştiinţă; o atitudine, un mod de viaţă  ce ar trebui să ne determine să ne punem unele întrebări, de data asta sincere, nu asemenea acelora pe care şi le-au pus Irod şi ceilalţi, întrebări ce la prima vedere pot apărea ca fiind cele juste, însă care nu sunt deloc aşa, din cauza motivaţiilor ascunse. Irod, de exemplu,  se adresează chiar şi altora, celor în drept să ştie tot ce voia să afle, preoţilor şi cărturarilor cu alte cuvinte, însă cu intenţia clară de a combate Adevărul, nu de a şi-l însuşia şi-l face propriu, după cum reiese din versetele ce ne oferă răspunsul acestora,  un mod de abordare al problemelor existenţiale reflectat şi de atitudinea falsă a lui Irod în raport cu magii. Fragmentul ne arată implicit şi atitudinea pasivă a mai marilor poporului, care ştiau, dar nu se implicau în căutarea Adevărului, care erau indiferenţi faţă de evenimentele ce se petreceau la puţini kilometri distanţă de zidurile Ierusalimului, la puţină distanţă de acele ziduri ce  ofereau lor siguranţă şi suficienţă (noi câte ziduri de apărare am ridicat în jurul iluziilor noastre?)…
De asemenea, acest fragment care se referă la comportamentul lui Irod şi al mai marilor poporului poate fi şi un semnal de alarmă pentru noi, căci în căutarea noastră putem fi şi înşelaţi, amăgiţi, îndreptaţi altundeva de către  cei rău intenţionaţi, dar şi de către opiniile sociale la modă, de către unele curente aşa zis ştiinţifice şi/sau culturale, de către o bună parte a mass-mediei…
Să fim deci atenţi la „Irodul” pe care îl avem în noi înşine, să fim de asemenea atenţi să nu fim „preoţi şi cărturari falşi” pentru cei ce ni se adresează cu încredere, pentru aceia care văd în noi un punct de referinţă…
Ei, cum au văzut steaua, au fost cuprinşi de mare bucurie. Atunci, intrând în casă, l-au văzut pe copil  cu  Maria, Mama  Sa…
De multe ori, în căutarea noastră, putem fi deviaţi de false promisiuni, putem căuta un simulacru de adevăr pe căi greşite, putem fi beneficiarii unor false „adevăruri” ce ne vor purta cât mai departe de Adevăr… Magii ne arată că perseverenţa în aflarea Adevărului  este unica cale pentru a ajunge la El, prin căutare, ascultare şi discernământ.
Aici am putea face o trecere în revistă a tuturor falselor stele, al mirajelor, al iluziilor ce ne-au călăuzit şi ne mai călăuzesc  pe cale în viaţa noastră, deviindu-ne de la  adevărata Cale, (cu siguranţă că fiecare dintre noi am avut şi mai  avem multe astfel de false stele!), însă şi pentru o enumerare  a tuturor ocaziilor în care am trăit bucuria regăsirii unui adevărat ţel în viaţă, bucuria unor braţe deschise, gata să ierte, gata să îmbrăţişeze fără nici o condiţie… Cu siguranţă, de mult prea puţine ori din partea oamenilor şi  nenumărate ori (nemeritat, ca să fim sinceri!) din partea lui Dumnezeu!
Un Dumnezeu care s-a întrupat pentru noi, însă şi un Dumnezeu care se bucură şi El de îmbrăţişarea noastră, de mângâierea noastră (Iubirea este întotdeauna reciprocă, nu unidirecţională!), de adoraţia noastră, de încrederea noastră, de recunoaşterea faptului că, fără a-l avea pe El drept Stea călăuzitoare, viaţa noastră este o continuă rătăcire, o continuă urmărire a unor iluzii, o continuă alergare după o fata morgana, la sfârşitul căreia ne vom trezi tot mai obosiţi, tot mai deziluzionaţi, din ce în ce mai înfrânţi, departe, tot mai departe de calea cea dreaptă,  chiar dacă (de multe ori!) nouă nu ni se pare că e aşa, ci dimpotrivă…
Tocmai acesta este scopul Naşterii Sale, al activităţii Sale publice, al Morţii şi al Învierii Sale. Acela de a ne arăta adevărata Cale, acela de a ne ajuta pe această Cale, la capătul căreia îl vom întâlni şi ne vom bucura de  vederea lui Dumnezeu, acel Tată Iubitor ce ne aşteaptă în pragul casei, cu braţele larg deschise…
Adică exact scopul, sensul Epifaniei lui Dumnezeu în mijlocul oamenilor: de a se manifesta ca fiind alături de noi, în mijlocul nostru, asemenea nouă, într-o înfăţişare ce nu convinge decât pe cei  ce au credinţă, speranţă, iubire; alături de aceia care caută cu orice preţ Calea, Adevărul şi Viaţa, aşa cum s-a manifestat păstorilor şi  magilor la ieslea din Betleem, aşa cum s-a manifestat apostolilor pe muntele Tabor;  o a doua dimensiune fiind acea  că Dumnezeu ne recunoaşte ca fii ai Săi, lucrarea  mâinilor Sale, manifestând această predilecţie prin Botezul Fiului Său în apa mântuiriiimagine şi paradigmă a acceptării noastre ca fii preaiubiţi ai săi; în sfârşit, a  treia dimensiune, cea a ajutorului concret, a susţinerii Sale în nevoile noastre zilnice,  aşa cum a făcut Isus la Nunta  din Cana Galileii, în diversele ocazii în care a vindecat pe cei bolnavi, a înviat pe cei morţi, a tămăduit răul lăsat de diavol în viaţa contemporanilor săi, dar şi în viaţa noastră, aşa cum se întâmplă şi astăzi ori de câte ori ne mărturisim păcatele şi neputinţele noastre.
Această Epifanie suntem chemaţi să o manifestăm altora, bineînţeles după ce i-am dat viaţă în noi înşine, aşa cum a făcut Maria prin acel „da” existenţial întruchipat în ea în mod concret,  căci pentru a manifesta altora acest mare  mister nu ajung cuvintele, ci este necesară mărturia întregii noastre  vieţi!
Sfinţii Magi au înţeles această realitate, de aceea au pornit la drum urmând Steaua ce-i îndruma pe cale, într-un moment de nedumerire au cerut sfaturi altora, însă atunci când şi-au regăsit  călăuza ( chiar  şi datorită unor sfaturi date de persoane rău-intenţionate sau indiferente, sau poate că tocmai pentru aceasta!), şi-au recăpătat încrederea în Dumnezeu şi au ajuns la liman, recunoscând într-o realitate mai mult decât umilă (pentru cei „dintre ziduri”, o realitate de neacceptat!) prezenţa vie a lui Dumnezeu, Cale, Adevăr şi Viaţă, adică toate etapele drumului lor (şi al nostru!) spre aflarea lui Dumnezeu, pe care mai înainte l-au căutat potrivit posibilităţilor lor, însă atunci când şi-au dat seama că toate eforturile lor omeneşti sunt incomplete, s-au încredinţat Luminii divine, reprezentate de către  Stea.
Iar prin oferta lor (aur, tămâie şi smirnă, adică prin acceptarea  realităţii venirii lui Dumnezeu pe pământ,  deci acceptarea întregului mesaj divin) au devenit şi ei epifanii ale lui Dumnezeu în mijlocul popoarelor din care proveneau,  purtători ai „Veştii celei bune” până la marginile  pământului.
Noi putem,  vrem,  dorim să  facem aceasta în viaţa noastră, în familia noastră?
Putem deveni Epifani?
Putem să devenim Teofori, purtători ai lui Dumnezeu în lume?
Cristofori, adică dăruitori ai Luminii divine altora?
Depinde doar de noi, de voinţa noastră, căci colaborarea, sprijinul divin îl avem deja…

Vă doresc un An nou binecuvântat şi o Epifanie continuă în  viaţa  voastră!

Fr.  Petre-Marian Ianoş, O.F.M. Cap.

Lasa comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.