Elogiul simplităţii (3) – Simplitatea în Isus din Nazaret (10 aprilie 2015)

Elogiul simplităţii
Modelul este Isus din Nazaret

Articol publicat în nr. 1/2015 al revistei Testimoni (Publicaţie care apare lunar, dedicată vieţii consacrate) pe care îl vom propune spre lectură în mai multe părţi.

Autor: Francesca Balocco

Traducere: fr. Iulian Ghiurca, OFMCap

Simplitatea se naşte dintr-o complexitate rezolvată şi este descrisă ca o întoarcere la armonia cotidianului, a obişnuitului… a simplului firesc. Simplitatea este dorită pentru a pune capăt unui exces.

3. Simplitatea în Isus din Nazaret

Despre această simplitate care se înrădăcinează în viaţă ne confirmă istoria lui Isus din Nazaret, în parcurgerea pătimirii sale, o istorie a despuierii care îşi găseşte împlinirea în spălarea picioarelor şi în răstignire. Este simplitatea care despoaie complexitatea oamenilor şi a puterii care va ajunge chiar să-l ucidă. Evanghelia lui Marcu ne oferă o anticipare, o imagine pe cât de elocventă, pe-atât de misterioasă: tânărul, care în timpul pătimirii fuge gol, dezbrăcat de toate (Mc 14,51-52). O imagine care îl evocă din nou pe Isus Cristos şi alegerea sa de a parcurge liber şi gol pătimirea, o pătimire la care s-a pregătit şi pe care este dispus să o trăiască.  

De fapt, totul este simplu. Isus intră cu simplitate în Ierusalim, pe jos, fără companie şi fără agitaţie; este un om singur care înfăptuieşte un act de prezenţă mută într-un loc care este pentru el casă de rugăciune; nu trebuie nici să facă, nici să spună, ci pur şi simplu să fie acolo, iar în această stare să i se facă prezent Tatălui. Imediat după, are loc călătoria în Betania, locul conflictului dintre risipă şi frumuseţe; un vas spart şi un parfum împrăştiat dezvăluie reacţiile comesenilor faţă de ceea ce are valoare: să împrăştie, să administreze cu grijă şi moderaţie, semn al nevoii de a utiliza bunurile în mod calculat şi satisfăcător.         

Însă opinia lui Isus este pur şi simplu diferită; el consideră frumoasă acţiunea risipitoare, excesivă, lipsită de măsură a femeii, care se aseamănă foarte mult cu modul ei de a iubi. Gestul elogiat al femeii marchează trecerea şi nevoia de a lăsa obişnuinţa umană şi instinctivă de a întreţine şi de a conserva, pentru a intra într-o dimensiune de gratuitate. Vasul de alabastru spart în bucăţi pe pământ, devine parabola pe care Tatăl o relatează fiului său în această noapte, ca o simplă invitaţie să-şi încredinţeze şi să-şi golească viaţa, să o verse şi să o împrăştie, dar împreună cu aceasta îi face promisiunea că şi viaţa sa, asemenea parfumului eliberat, va deveni viaţă şi bucurie a lumii.  

Isus nu îşi înfruntă drumul de unul singur, caută însoţitori pe care să poată conta ca prieteni şi persoane de încredere. Cu toate acestea, nu e uşor de înţeles faptul de a-l accepta pe el care, fiind despuiat, este dispus la pătimire: prietenii săi sunt mai preocupaţi de primele locuri, mai preocupaţi de imediat decât de acceptarea cuvintelor sale şi a modului său de viaţă, şi în tot acest fapt Isus îi iubeşte cu simplitate, aşa cum sunt, fără să vrea să-i schimbe, fără să-i vrea diferiţi, scuzându-i în aşa măsură încât îşi va pune încrederea în ei încă odată. Prietenii săi fragili – el o ştie – se vor poticni, când Păstorul va fi lovit, însă pentru aceasta nu va acuza o turmă dezorientată că se împrăştie şi se pierde. Isus ştia că teama prietenilor săi i-ar fi împins repede spre abandon şi că nu ar fi fost în stare să împlinească cuvintele sale, că nu ar fi rămas alături… însă pentru ei, pur şi simplu, nicio acuză.

Isus nu a pretins niciodată că iubirea sa ar fi risipită, deoarece iubirea sa faţă de ei – şi faţă de noi – era pur şi simplu mai puternică decât orice abandon al lor. Şi va continua să-i considere cu simplitate drept prietenii săi, chiar şi atunci când unul dintre ei va veni în grădină ca să-l trădeze cu un sărut. De aceea, Păstorul lovit şi rănit va şti să se pună drept capul celor din urmă, parcurgând un nou drum, pentru că aceasta a fost şi este, pur şi simplu, alegerea sa şi stilul său de viaţă: să fie alături de fraţii săi când va fi în joc viaţa lor, în pericol libertatea lor, când vor fi ameninţaţi de abandon şi de uitare. Pentru aceasta, cu simplitate, a venit. În noaptea încredinţării s-a despuiat de tunica sa şi împreună cu aceasta de toate pretenţiile de putere şi de dominare, s-a încins cu simplitate cu un ştergar, s-a aplecat în mod repetat înaintea fiecăruia şi a spălat picioarele prietenilor săi.      

Prin urmare, totul este simplu pentru cel care avea obişnuinţe generoase: să dea, să piardă, să lase, să împartă, să încredinţeze… şi astfel, cu simplitate, istoria l-a primit într-un loc umil, blând, deschis, fără uşi, încuietori şi tot la fel de simplu a fost încredinţat despuiat şi gol, după cum a fost primit. În linie cu stilul celui care pentru întreaga viaţă a împărţit, până la punctul de a putea spune „al meu” doar Tatălui şi fraţilor, cu simplitate, a învăţat că cel care se chema Tatăl meu, era în realitate Tatăl nostru…        

Ceea ce rămâne cu simplitate este iubirea sa până la extremă, până la sfârşit, mai puternică decât orice formă de moarte, iar tunica sa, care i-a fost luată a fost trasă la sorţi. Este gestul care în mod simplu răsună la cuvintele sale: luaţi şi mâncaţi, este trupul meu, viaţa mea pentru voi. Din acel moment oricine poate lua din el ceea ce vrea şi să parcurgă cu simplitate acelaşi drum al său, în amintirea sa, către o viaţă simplă.           

Sfârşitul articolului

Lasa comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.