Elogiul simplității
Modelul este Isus din Nazaret
Articol publicat în nr. 1/2015 al revistei Testimoni (Publicație care apare lunar, dedicată vieții consacrate) pe care îl vom propune spre lectură în mai multe părți.
Autor: Francesca Balocco
Traducere: fr. Iulian Ghiurca, OFMCap
Simplitatea se naște dintr-o complexitate rezolvată și este descrisă ca o întoarcere la armonia cotidianului, a obișnuitului… a simplului firesc. Simplitatea este dorită pentru a pune capăt unui exces.
1. Simplitate în complexitate
Dorința unei vieți simple, sau poate ar fi mai bine să spunem a unei vieți simplificate, ne unește. O dorință de simplitate, capabilă să implice cuvinte, gesturi, gânduri, stiluri de viață… pare a fi urgența acestui timp al nostru sau cel puțin nostalgia a ceea ce ceea ce am parcursși am străbătut și care ni se părea (sau măcar așa ni-l amintim) mai simplu decât ceea ce trăim acum.
Desigur, nu doar nostalgia a ceva mai simplu, ci o dorință reală de a inventa o viață diferită față de consumism, față de excesuri și față de materialismul posesiv. Ceea ce se vorbește despre urgență, dorință sau nostalgie regăsim în noi într-un impuls către unificare, către ceea ce este simplex, adică format dintr-un singur element. Sau ceva care ar fi ușor de înțeles, de perceput, de folosit.
Atât în domeniul instrumentelor, cât și în cel al ideilor, simplitatea ni se pune în față ca o nouă formă de ideal, ca un obiectiv de atins: un mijloc spre fericire. A percepe și a înțelege simplitatea ca o cale de unificare ne permiteși să experimentăm ceea ce considerăm drept contrariul său, complexitatea. O complexitate care ne impune eforturi percepute ca fiind inutile sau de-a dreptul costisitoare, care ni se par învălmășite cu o anumită opacitate și capabile să ne risipească puterile și capacitățile noastre.
Experiența, în realitate, ne învață că, chiar și ceea ce pare simplu – de la ceea ce ne oferă natura până la spontaneitatea unui gest – aparține unui sistem complex; orice lucru este complex în mod extraordinar, armonios și incredibil; în orice simplitate se află o complexitate ascunsă, care s-ar putea defini drept o complexitate simplă. Această pereche, în mod aparent antagonistă, ne invită să ne schimbăm felul de a privi pentru a descoperi că simplitatea izvorăște tocmai din inima complexității care ne oferă posibilitatea de a alege în mod repetat esențialul. «Când sunt întrebat: „Ce este dansul?”, eu răspund: la nivelul persoanelor care nu se pricep la asta înseamnă să se ridice în picioare și să facă un lucru oarecare; la nivelul dansatorilor foarte buni, înseamnă să ai o disciplină de zece sau cincisprezece ani și să faci lucruri foarte codificate; la nivelul adevăratului dansator, înseamnă să te ridici în picioare și să faci un lucru oarecare, dar după ce au trecut douăzeci de ani de creștere… Înseamnă a regăsi inocența și libertatea, însă printr-o muncă preliminară» (Maurice Béjard).[1]
Simplitatea se naște dintr-o complexitate rezolvată, din naturalețea care maturizează prin exercițiu, din capacitatea de a se familiariza cu ceea ce ni se pare nou. Prin urmare, dorința de simplitate intervine adesea ca reacție la un grad excesiv de complexitate, când lucrurile sau ideile sunt îndepărtate prea mult de uzanța lor, de la funcționalitatea la care eram obișnuiți, o dorință care apoi este descrisă drept o reîntoarcere la armonia cotidianului, a obișnuitului… a simplului firesc. Simplitatea este dorită pentru a pune capăt unui exces, pentru a restabili relația corectă cu instrumentele din viața noastră, dar și ca proces generat de existența umană. Evoluția vieții se dezmorțește în fața simplității, maturitatea se manifestă adesea printr-o capacitate de simplificare a realului și a cunoașterii care este trăită și oferită cu înțelepciune și măiestrie. Simplitatea care ajunge la maturitatea vieții nu este altceva decât despuierea de orice formă a complexității obscure, care tinde să ascundă, să tulbure, să țină la distanță; o simplitate care se oferă în nuditatea sa, care nu renunță la complexitatea ce aparține fiecărei etape a vieții, ci renunță să complice un alibi pentru încredințarea de sine. Calea despuierii ne permite să nu idealizăm simplitatea, să nu îi facem o caricatură simplistă, însă această cale obositoare ne îngăduie să obținem dorința de simplificare în medii care sunt artificiale și triste, conștienți că simplu nu este superior complexului și că acestea două nu pot fi separate.
[1] Întreaga mărturie este reprodusă în Christus, 244(2014), la care facem trimitere și pentru o aprofundare a întregii teme tratate în articolul prezent.
