Elogiul simplităţii – (1) Simplitate în complexitate (26 februarie 2015)

Elogiul simplităţii

Modelul este Isus din Nazaret

Articol publicat în nr. 1/2015 al revistei Testimoni (Publicaţie care apare lunar, dedicată vieţii consacrate) pe care îl vom propune spre lectură în mai multe părţi.

Autor: Francesca Balocco

Traducere: fr. Iulian Ghiurca, OFMCap

Simplitatea se naşte dintr-o complexitate rezolvată şi este descrisă ca o întoarcere la armonia cotidianului, a obişnuitului… a simplului firesc. Simplitatea este dorită pentru a pune capăt unui exces.

1. Simplitate în complexitate

Dorinţa unei vieţi simple, sau poate ar fi mai bine să spunem a unei vieţi simplificate, ne uneşte. O dorinţă de simplitate, capabilă să implice cuvinte, gesturi, gânduri, stiluri de viaţă… pare a fi urgenţa acestui timp al nostru sau cel puţin nostalgia a ceea ce ceea ce am parcursşi am străbătut şi care ni se părea (sau măcar aşa ni-l amintim) mai simplu decât ceea ce trăim acum.      

Desigur, nu doar nostalgia a ceva mai simplu, ci o dorinţă reală de a inventa o viaţă diferită faţă de consumism, faţă de excesuri şi faţă de materialismul posesiv. Ceea ce se vorbeşte despre urgenţă, dorinţă sau nostalgie regăsim în noi într-un impuls către unificare, către ceea ce este simplex, adică format dintr-un singur element. Sau ceva care ar fi uşor de înţeles, de perceput, de folosit.    

Atât în domeniul instrumentelor, cât şi în cel al ideilor, simplitatea ni se pune în faţă ca o nouă formă de ideal, ca un obiectiv de atins: un mijloc spre fericire. A percepe şi a înţelege simplitatea ca o cale de unificare ne permiteşi să experimentăm ceea ce considerăm drept contrariul său, complexitatea. O complexitate care ne impune eforturi percepute ca fiind inutile sau de-a dreptul costisitoare, care ni se par învălmăşite cu o anumită opacitate şi capabile să ne risipească puterile şi capacităţile noastre.           

Experienţa, în realitate, ne învaţă că, chiar şi ceea ce pare simplu – de la ceea ce ne oferă natura până la spontaneitatea unui gest – aparţine unui sistem complex; orice lucru este complex în mod extraordinar, armonios şi incredibil; în orice simplitate se află o complexitate ascunsă, care s-ar putea defini drept o complexitate simplă. Această pereche, în mod aparent antagonistă, ne invită să ne schimbăm felul de a privi pentru a descoperi că simplitatea izvorăşte tocmai din inima complexităţii care ne oferă posibilitatea de a alege în mod repetat esenţialul. «Când sunt întrebat: „Ce este dansul?”, eu răspund: la nivelul persoanelor care nu se pricep la asta înseamnă să se ridice în picioare şi să facă un lucru oarecare; la nivelul dansatorilor foarte buni, înseamnă să ai o disciplină de zece sau cincisprezece ani şi să faci lucruri foarte codificate; la nivelul adevăratului dansator, înseamnă să te ridici în picioare şi să faci un lucru oarecare, dar după ce au trecut douăzeci de ani de creştere… Înseamnă a regăsi inocenţa şi libertatea, însă printr-o muncă preliminară» (Maurice Béjard).[1]        

Simplitatea se naşte dintr-o complexitate rezolvată, din naturaleţea care maturizează prin exerciţiu, din capacitatea de a se familiariza cu ceea ce ni se pare nou. Prin urmare, dorinţa de simplitate intervine adesea ca reacţie la un grad excesiv de complexitate, când lucrurile sau ideile sunt îndepărtate prea mult de uzanţa lor, de la funcţionalitatea la care eram obişnuiţi, o dorinţă care apoi este descrisă drept o reîntoarcere la armonia cotidianului, a obişnuitului… a simplului firesc. Simplitatea este dorită pentru a pune capăt unui exces, pentru a restabili relaţia corectă cu instrumentele din viaţa noastră, dar şi ca proces generat de existenţa umană. Evoluţia vieţii se dezmorţeşte în faţa simplităţii, maturitatea se manifestă adesea printr-o capacitate de simplificare a realului şi a cunoaşterii care este trăită şi oferită cu înţelepciune şi măiestrie. Simplitatea care ajunge la maturitatea vieţii nu este altceva decât despuierea de orice formă a complexităţii obscure, care tinde să ascundă, să tulbure, să ţină la distanţă; o simplitate care se oferă în nuditatea sa, care nu renunţă la complexitatea ce aparţine fiecărei etape a vieţii, ci renunţă să complice un alibi pentru încredinţarea de sine. Calea despuierii ne permite să nu idealizăm simplitatea, să nu îi facem o caricatură simplistă, însă această cale obositoare ne îngăduie să obţinem dorinţa de simplificare în medii care sunt artificiale şi triste, conştienţi că simplu nu este superior complexului şi că acestea două nu pot fi separate.      

[1]  Întreaga mărturie este reprodusă în Christus, 244(2014), la care facem trimitere şi pentru o aprofundare a întregii teme tratate în articolul prezent.

Lasa comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.