Sf. Francisc de AssisiS-a născut în anul 1181/2, fiind primul copil al soţilor Petru şi Pica Bernardone. Petru Bernardone era un mare negustor de stofe şi deseori lipsea de acasă, obligat de interesele comerţului său la călătorii îndelungate prin diferite ţări. La întoarcerea dintr-o călătorie în Franţa, ia cunoştinţă de naşterea primului său copil, căruia la botez i s-a dat numele de Ioan. Din simpatie faţă de ţara din care tocmai se întorsese, a hotărât să-i schimbe numele în Francisc, cu înţelesul de “francez”, conform unui obicei mai vechi de a se da copilului născut în lipsa tatălui numele ţării în care acesta se afla.

Datorită condiţiilor din casa parintească, precum şi temperamentului său nobil deschis, Francisc ajunge floarea tineretului din Assisi, rege al celor mai fastuoase petreceri şi vânători. Tatăl, deşi nu vedea cu ochi buni risipa făcută de fiul său, îi permitea asemenea manifestări, cu speranţa de a-l face să se ataşeze de activitatea comercială. Dar viitorul îl va dezamagi. În timpul unei lupte dintre Assisi şi Perugia, Francisc cade prizonier şi, timp de un an de zile, împarte cu mai mulţi concetăţeni viaţa aspră de prizonierat. La întoarcerea acasă se îmbolnăveşte. Recăpătându-şi sănătatea simte cum sufletul îi este cuprins de dezgust faţă de petrecerile şi bucuriile de mai înainte şi i se pare că va găsi adevărata mulţumire în fapte de vitejie pentru apărarea Locurilor Sfinte.

Cu acest gând se îndreaptă spre Spoleto, dar pe drum aude, parcă, un glas care îl întreabă: “Francisc! ce este mai nobil: să fii în slujba stăpânului, sau în slujba servitorului său?” A înţeles că era glasul lui Cristos, care trăieşte în cei săraci şi suferinzi. Se reîntoarce la Assisi şi începe a se amesteca printre cei săraci, a vizita spitalele, a petrece multe ore în faţa unui Crucifix din bisericuţa Sf. Damian, aflată în afara oraşului Assisi.

Neliniştit de noul fel de viaţă al fiului sau, Petru Bernardone îl cheamă pe Francisc în faţa Episcopului şi-i cere să-i înapoieze sumele de bani luate pentru a fi date altor biserici; aici are loc actul despărţirii definitive de viaţa lumească de până atunci. Sub privirile înmărmurite ale Episcopului şi ale celor care-l înconjurau, Francisc se dezbracă de haine, aşază pe ele banii şi le întinde tatălui său, spunând: “De acum voi putea zice cu adevărat: Tatăl nostru, care eşti în ceruri”. Nu a fost un gest teatral, ci ruptura totală de dragostea faţă de bunurile materiale şi logodna solemnă cu “Doamna Sărăcie”. De acum înainte va trăi din munca braţelor sale sau din mila inimilor darnice. În curând, în jurul lui Francisc s-a adunat un grup de doisprezece concetăţeni din Assisi, care, urmând sfatul evanghelic şi îndemnul lui, au dăruit averile lor săracilor şi au îmbrăţişat viaţa de pocăinţă şi sărăcie propusă de el. Pentru aceştia a scris un regulament intitulat: “Regula et vita fratrum minorum”, “Regula şi viaţa fraţilor minori”, şi împreună cu ei s-a dus la Roma pentru a cere aprobarea noului mod de viaţă din partea Sfântului Părinte. Papa Inocenţiu al III-lea a refuzat să aprobe o normă de viaţă atât de severă, considerând-o peste puterile omeneşti. Se spune că peste noapte, Inocenţiu al III-lea a avut în vis în care biserica din Lateran, “Capul şi Mama tuturor bisericilor”, era aproape să se dărâme, când un om mic de statură, îmbrăcat foarte sărăcacios, încins cu o frânghie, a sărit din întuneric şi, cu umărul, a sprijinit turnul înclinat şi apoi l-a readus la locul său; privind cu atenţie, Papa a descoperit trăsăturile feţei Sărăcuţului – il Poverello – cu care vorbise în ajun. La următoarea întâlnire cu grupul “penitenţilor” din Assisi, Papa Inocenţiu al III-lea le-a dat aprobarea şi binecuvântarea sa pentru noul fel de viaţă călugărească, şi le-a permis să predice întoarcerea la adevărata trăire a Sfintei Evanghelii. Atunci a luat fiinţa “Ordinul Fraţilor Minori” sau Ordinul I franciscan. Era în vara anului 1209.

Cuvântul simplu dar înflăcărat al lui Francisc a trezit în multe suflete dorinţa de a se dărui lui Cristos, spre a-i sluji în totală sărăcie. Între acestea s-a numărat şi tânăra Clara care, în ziua de Florii a anului 1212, părăseşte castelul părintesc şi se retrage lângă bisericuţa Sf. Damian unde, în curând, este urmată de alte tinere nobile şi generoase. Sub îndrumarea lui Francisc ia fiinţă al II-lea Ordin franciscan, pentru femei, ordinul călugăriţelor Clarise, care se va răspândi foarte repede în întreaga Europă.

Pentru persoanele care nu se simţeau chemate să părăsească viaţa obişnuită în familie, Francisc întemeiază al III-lea Ordin franciscan, deschis tuturor credincioşilor dornici de o trăire mai intensă a desăvârşirii creştineşti. În rândurile acestei a treia familii franciscane vor intra bărbaţi şi femei din toate stările sociale, tineri şi bătrâni, oameni învăţaţi, precum şi neştiutori de carte, laici şi clerici.

Într-una din zile Francisc s-a retras în liniştea muntelui Alvernia, pentru a se pregăti pentru sărbătoarea Înălţării Sfintei Cruci. Aici a primit darul sfintelor stigmate, şi timp de doi ani, până la moarte, a purtat în trupul său rănile dureroase şi glorioase ale lui Isus. Între timp a început să-si piardă vederea.

Pentru câteva luni este dus, la cererea lui, în grădina mănăstirii surorilor clarise; aici compune textul şi melodia pentru “Cântecul Fratelui Soare”. Deoarece medicul i-a spus că nu mai are de trăit decât foarte puţin, a adăugat strofa: “Lăudat fii Tu, Domnul meu, de sora noastră, moartea cea trupească, de care nici un om viu nu poate scăpa”. Sora moarte va veni la el în seara zilei de 3 octombrie 1226. Trupul i-a fost aşezat în bisericuţa Sf. Gheorghe din Assisi, deşi în timpul vieţii el ceruse ca rămăşiţele pământeşti să-i fie aruncate pe aşa-numita Colină a Iadului, unde erau îngropaţi sinucigaşii şi condamnaţii. După doi ani, în 1228, Papa Grigore al IX-lea îl va ridica la cinstea altarelor, iar în 1230 osemintele sale vor fi transferate în măreaţa bazilică în care se află şi astăzi, venerate de întreaga creştinătate. În anul 1939 Papa Pius al XII-lea l-a proclamat Patron principal al Italiei, numindu-l “cel mai italian dintre sfinţi şi cel mai sfânt dintre italieni”. Francisc din Assisi a dovedit, prin viaţa şi operele lui, că adevărata sfinţenie alimentează adevărata iubire faţă de oameni, de ţară, de natură, de tot ce-i frumos şi bun în lumea creată de Bunul Dumnezeu.