… de ce m-aţi căutat?

Ne propunem să parcurgem împreună acest proiect vocaţional, privind spre adolescentul Isus, şi spre procesul lui de creştere, care nu a fost simplu, nici pentru el şi nici pentru cei care l’au însoşit în acest drum de maturizare; umană, spirituală, psicologică şi socială.

Odată cu creşterea lui umană s’a cristalizat şi vocaţia lui.

CREŞTEREA LUI ISUS

Ne apropiem de creşterea lui Isus cu respect profund faţă de misterul inexplorabil al Omului-Dumnezeu şi cu conştiinţa că plinătatea maturizării sale umple şi dă sens creşterii noastre umane şi în credinţă, făcută din fragilităţi şi har, din păcat şi iertare.

Povestirea lui Luca a copilăriei şi a vieţii ascunse a lui Isus, recitită în cheia proceselor de creştere, prezintă, în realitate, şi o descriere a parcursurilor, a conţinuturilor şi a ţintelor fiecărei creşteri umane şi spirituale.        

Ne vom opri, mai ales, asupra a două părţi ale povestirii lui Luca: Isus rătăcit în templu şi viaţa ascunsă la Nazaret (Lc 2, 46-52), şi cele trei momente care preced prima manifestare a lui Isus, adică botezul, genealogia şi ispitirile (Lc 3, 21-4, 13).

Povestirea lui Luca constituie o „noutate evanghelică” în contextul cultural al timpului.

În antichitate, a fi copil era asemenea unei stări de inferioritate şi, de aceea, termenul grec „pais” putea fi referit şi la sclavi sau sclavie, care, asemenea copiilor, ocupă ultima treaptă pe scara socială. Cu Isus… concepţia se schimbă radical.

Pentru aceste motive, atenţia şi spaţiul pe care Luca le acordă diferitelor momente şi evenimente ale creşterii lui Isus, devin un mesaj semnificativ şi o pildă pentru creşterea noastă.          

De la Ierusalim la Nazaret: începe adolescenţa lui Isus.

De ce m-aţi căutat? Nu ştiaţi că eu trebuie să mă ocup de lucrurile Tatălui meu? (sau) că eu trebuie să stau în casa Tatălui meu? (Lc 2, 49).

Sunt unicele cuvinte ale lui Isus, înainte de ministerul public, care ne sunt transmise. Sună ca o declaraţie clară şi decisă de autonomie, de diversitate faţă de părinţi. Isus proclamă că s-a terminat copilăria sa, timpul în care fiecare copil trăieşte uniune cu lumea părinţilor. A început adolescenţa, perioada în care băiatul se îndepărtează progresiv de familie, oferă spaţiu propriei individualităţi, prezintă gusturi, idei, dorinţe diferite de cele ale părinţilor şi este îndreptat constant spre căutarea de sine şi a unicităţii sale faţă de rudele lui. Întrebările care traversează această fază a vieţii sunt:

Cine sunt eu şi cine trebuie să devin?

Ce sens are şi trebuie să aibă viaţa mea? Care va fi vocaţia mea în lume şi în istorie?

Este vorba despre o căutare serioasă şi problematică, care provoacă frământări profunde şi îndelungate, atât în adolescent, cât şi în părinţii şi formatorii săi.

Fiule, de ce ne-ai făcut aceasta? Iată, tatăl tău şi cu mine te-am căutat îngrijoraţi (Lc 2, 48).

Întrebarea Mariei exprimă durere, preocupare şi un reproş clar. Este evidentă tulburarea părinţilor lui Isus. Fiul lor s-a manifestat diferit faţă de cum îl cunoşteau. Se întâmplă deseori ca părinţii şi fiii să-şi dea seama cu mai multă claritate de sfârşitul copilăriei tocmai atunci când se află ”departe-de-casă”. De acum, Isus are moduri de a vedea diferite, de-a dreptul de neînţeles, faţă de cele ale lui Iosif şi ale Mariei.

Însă ei n-au înţeles cuvântul pe care li-l spusese (Lc 2, 50).         

Simplitatea lui Luca este încântătoare. Nici o forţare pentru a schimba realitatea: nici un Isus mai supus, nici părinţi mai capabili de a înţelege. Luca înregistrează faptul în cruzimea lui: părinţii nu înţeleg explicaţia oferită lor de către fiul. După prima neînţelegere, care a dus la rătăcirea lui Isus – nu s-au înţeles asupra timpurilor şi asupra modurilor în care să se reîntoarcă la Nazaret – urmează o alta şi mai mare. Poate deja rătăcirea are această semnificaţie de început a unei noi „faze” în familia din Nazaret: perioada în care părinţii şi fiii nu se înţeleg. Există un mod de a nu se înţelege care este sănătos, deoarece aparţine creşterii: este vorba despre o fractură generaţională necesară, chiar dacă este dureroasă. Luca ia act de acest fapt. Atunci când într-o relaţie interpersonală (educativă sau paritară) înţelegerea devine dificilă, în pofida bunăvoinţei, trebuie să ne întrebăm dacă nu este momentul să revedem, poate să schimbăm sau, în orice caz, să facem ca raportul să evolueze.

Între părinţi şi fii, faptul de a nu se înţelege este unul dintre semnele că băiatul devine adolescent, că începe drumul dureros al separării.

Maria păstra toate acestea în inima ei (Lc 2, 51).

Aşa cum a păstrat evenimentele îmbucurătoare şi misterioase ale naşterii fiului (Lc 2, 19), tot aşa Maria păstrează aceste fapte şi cuvinte de neînţeles pentru ea.

Din povestirea lui Luca reiese, în mod clar, atitudinea fundamentală a oricărei relaţii educative şi anume respectul misterului unui om care creşte, acceptarea senină a momentelor în care nu se poate forţa, sau nu trebuie să se forţeze silenţiul celuilalt. De fapt, nevoia sa este aceea de a se distanţa de părinţi, de a-şi proteja cu grijă misterul propriei unicităţi, al vocaţiei pe care o vede conturându-se în interiorul său în mod decis, dar încă nu clar, ca o lumină care vine din profunzime şi cere reculegere.

Pentru noi, creştinii, este vorba de a respecta misterul Duhului Sfânt care, aşa cum ar spune Augustin, construieşte unicitatea persoanei în intimitatea cea mai profundă.

Maria păstra toate acestea, meditându-le în inima ei.

Cine educă are sarcina de a fi păstrătorul amintirii. Trebuie să-şi „amintească”, pentru a-şi oferi sieşi şi celui care îi stă în faţă un orizont de înţelegere a istoriei care se construieşte; trebuie să poată povesti viaţa celuilalt surprinzându-i conexiunile şi secvenţele, de neînţeles pentru cel care trăieşte pe propria piele aventura riscantă, dar fascinantă a creşterii. Maria a împlinit într-un mod virtuos această sarcină, transformând această păstrare în povestire.

Apoi (Isus) a coborât cu ei, a venit la Nazaret şi era supus lor (Lc 2, 51).

Această întoarcere acasă, această supunere nu răspunde, aşa cum ar putea părea la o primă vedere, unei necesităţi moraliste de reparaţie faţă de neînţelegerea precedentă. Ea descrie, în schimb, cu stilul simplu şi profund al lui Luca, cealaltă caracteristică a adolescentului: necesitatea de a mai rămâne acasă, de a se pregăti, de a continua căutarea.

De fapt, primele intuiţii referitoare la propria identitate şi vocaţie, indică doar pornirea la drum, care va conduce la autonomia afectivă şi morală, la capacitatea de responsabilitate. Luca ne spune pur şi simplu că Isus îşi trăieşte propria adolescenţă: nu este încă pregătit şi nici matur să înceapă misiunea ce i-a fost încredinţată de Tatăl.           

Trebuie să rămână acasă, trebuie să trăiască legea de neeliminat a creşterii, care este ambivalenţa dintre autonomie şi supunere, dintre a se încredinţa şi a experimenta.