Darul indispensabil al fraţilor laici pentru Ordinul nostru

 Darul  indispensabil al fraţilor laici
pentru Ordinul nostru

Scrisoarea Ministrului general, cu ocazia celui de-al V-lea centenar al naşterii sf. Felix din Cantalice şi al celui de-al III-lea centenar al naşterii sf. Felix din Nicosia

Tuturor fraţilor Ordinului,
Surorilor Clarise Capucine

1. Să celebrăm Sfinţenia

Dragi fraţi şi surori,
Anul în curs ne dăruieşte două aniversări foarte semnificative: al cincilea centenar al naşterii sfântului Felix din Cantalice, o aşezare din Valea Reatină şi al treilea centenar al venirii pe lume al unui alt Felix, din Nicosia, în Sicilia. Amândoi şi-au trăit vocaţia ca fraţi laici şi şi-au petrecut cea mai mare parte din viaţă trăită în Ordin exercitând slujirea de cerşetor. Viaţa lor a fost susţinută de harul lui Dumnezeu, căruia i-au răspuns cu zel şi pasiune, şi-au trăit slujirea de a cere de pomană ca pe o ocazie de a vesti, cu simplitate şi umilinţă, Evanghelia. Biserica, ridicându-i la cinstea altarelor, i-a rânduit drept pildă şi năzuinţă pentru poporul lui Dumnezeu. Cu privire la viaţa sfântă a fratelui Felix din Cantalice, am scris deja o scrisoare întregului Ordin, amintind cele trei veacuri de la canonizarea sa1

2. Fratele Felix din Nicosia

În urmă cu zece ani, Sf. Părinte Benedict al XVI-lea l-a proclamat sfânt pe Felix din Nicosia, frate capucin: în rândurile ce urmează vreau să reamintesc succint datele fundamentale şi principalele aspecte ce caracterizează viaţa confratelui nostru sfânt.
Felix s-a născut la Nicosia, în Sicilia, pe 5 noiembrie 1715 şi a trebuit să aştepte îndelung decizia capucinilor din acel timp ca să fie acceptat la viaţa noastră. A fost primit când avea 28 de ani şi, timp de peste 43 de ani, a exercitat slujirea de frate cerşetor în orăşelul unde s-a născut

A răspuns chemării Domnului alegând să fie fratele tuturor, un frate conform Evangheliei. Continuul său pelerinaj pe străzile orăşelului Nicosia i-a dat ocazia să-i întâlnească pe toţi; asprimea întemniţaţilor şi nevinovăţia copiilor, tăria muncitorului şi slăbiciunea bolnavilor, amărăciunea celor umiliţi şi neobrăzarea celor violenţi, însă faţă de toţi a folosit arma pe care  o păstra în desaga sa: iubirea Aceluia care a murit pe cruce pentru toţi (1Cor 8,11). Despre el se povesteşte că atunci când se găsea lângă cineva care înjura, mai întâi îngenunchea şi spunea de trei ori „Gloria Patri”, apoi se ridica şi îl invita pe respectivul să se îndrepte.

Îmbrăţişând sărăcia, a acceptat  să se despoaie atât de lucrurile materiale, cât şi de voinţa sa, iar aceasta l-a făcut să devină un om liber şi fericit. Era un om simplu şi tăcut, capabil însă să pătrundă în sufletul oamenilor. Viaţa  fratelui Felix devenise limpede prin prezenţa lui Dumnezeu. Iată de ce mulţi bărbaţi şi multe femei ale timpului său au adunat şi transmis multe întâmplări miraculoase legate de viaţa sa. A murit la Nicosia, la ceasul al doilea din noapte, pe 31 mai 17872.

3. Fraţi laici sfinţi

Cei „doi Felix” ai noştri fa parte dintr-o numeroasă ceată de prezenţe luminoase care au făurit istoria noastră, iar celebrarea aniversării naşterii lor a făcut să crească în mine dorinţa de a cinsti sfinţenia lor împărtăşind cu voi, dragi fraţi şi dragi surori, câteva gânduri cu privire la vocaţia noastră de fraţi capucini şi, mai ales, cu privire la fraţii laici3. Scriu acestea conştient fiind că sunt întregi zone ale Ordinului nostru unde prezenţa fraţilor laici este pe cale să dispară, sau nu este deloc apreciată. Această situaţie, dacă nu se va schimba radical, va avea consecinţe nefaste asupra originalităţii şi integrităţii charismei noastre franciscan-capucine. Voi încerca să motivez această afirmaţie a mea plecând de la situaţii concrete.    

a) Atunci când te întreabă: „Cine eşti?”

Dragă frate, atunci când cineva te întreabă „cine eşti”, sau atunci când te prezinţi, ce răspunzi, ce expresii foloseşti? Care este răspunsul său imediat? Spui: „Sunt un frate capucin!” şi aştepţi să fie, eventual, interlocutorul tău să-şi ceară să-i explici mai pe larg  ce înseamnă „un frate capucin”? Sau răspunsul tău este: „sunt un călugăr preot!”, sau, şi mai mult, te defineşti plecând de la vreo funcţie sau profesiune pe care o exerciţi, spunând:„sunt paroh, sunt profesor, etc.!”. Sunt convins că din răspunsul la întrebarea: „cine eşti?”, sau din prezentarea pe care ne-o facem nouă înşine, dezvăluim concepţia pe care o avem cu privire la persoana noastră. Atunci când spun: „Sunt un frate capucin!”, afirm mai întâi că sunt un consacrat, un călugăr care ţine de Ordinul Fraţilor Minori Capucini. Declar  că am făcut o alegere în viaţă, că aparţin unei fraternităţi, mă definesc a fi o persoană  care doreşte să aibă legături cu alţi fraţi şi surori. Indirect, afirm şi paternitatea lui Dumnezeu în legătură cu persoana mea. Când spun:„Sunt un frate capucin”, evoc marea fraternitate a Ordinului, fără nici o distincţie sau selecţie, afirmând astfel nota distinctivă a minorităţii, căreia îi înţelegem semnificaţia, însă pe care deseori dăm  mărturie moleşită şi o trăim fără vlagă în realitatea cotidiană.   

Atunci când cineva se defineşte pe sine ca „părinte”, „preot”, „paroh”, „profesor”, sau altele asemenea, există cel puţin pericolul ca primul răspuns, „sunt un frate capucin” să nu fie complet. Nu cred că poate fi justificat un astfel de răspuns  doar prin a voi facilitarea înţelegerii interlocutorului nostru ci, dimpotrivă, sunt convins că răspunsul nostru dezvăluie felul în care noi ne vedem pe noi înşine.         

b) A fi sau a rămâne?

Mai sunt şi alte expresii în limbajul nostru, care dezvăluie convingerile noastre profunde. Uneori am ascultat afirmaţii de acest tip: „Acest tânăr bun, dotat din punct de vedere intelectual şi uman, a decis să rămână simplu frate”. Mărturisesc că aceste cuvinte m-au făcut să mă mânii serios! Verbul „a rămâne” arată că persoanei la care se referă îi lipseşte ceva, că vocaţia, slujirea sa este parţială, incompletă.  Ca şi cum ai spune că consacrarea religioasă nu este suficientă pentru a da un sens deplin existenţei unei persoane. Cred că această concepţie cu privire la vocaţia fraţilor noştri laici influenţează mult diminuarea „fraţilor” în Ordinul nostru şi aduce cu ea riscul de moleşeală şi de pierdere a semnificaţiei profunde şi autentice a Vieţii consacrate. Limbajul folosit pentru a defini vocaţia fraţilor noştri  nu este prea potrivit, titluri ca „frate laic” sau „frate care nu este preot”, indică lipsa relaţiei cu preoţia ministerială4. Ar fi mai convenabil să vorbim despre „frate religios”*, însă nu cred să fie aici locul de a expune teologia stărilor de viaţă ale creştinului în cadrul Bisericii.        

Ce mă îngrijorează şi mă întristează  este puţina consideraţie care există în interiorul Ordinului nostru cu privire la vocaţia „fratelui laic”, aşa că nu este de mirare dacă numărul acestor fraţi scade progresiv. Sunt Circumscripţii ale Ordinului unde nimeni nu alege să rămână frate, pentru că toţi vor să devină preoţi. Cunosc situaţii în care Ministrul provincial, sau Formatorii, în discuţiile cu un frate care posedă bune  resurse intelectuale şi care poate  că a studiat şi teologia, insistă ca să nu rămână simplu „frate”, ci să ceară să fie sfinţit preot! Preocuparea excesivă de a a călăuzi pe tineri spre formarea la preoţie va avea drept consecinţă dirijarea  progresivă a Ordinului nostru spre configurarea sa ca Ordin clerical şi poate că ne îndoim de asemenea de reala consistenţă a consacrării religioase pentru a justifica şi a da un sens unei alegeri de viaţă cum este cea a noastră5. A uitat oare ceea ce era sfântul Francisc?     

Slujitori şi slujiţi?   

Uneori, atunci când se discută despre personalul dependent care lucrează în casele noastre, aud aceste afirmaţii: „Păcat că nu mai avem deloc fraţi laici care să se ocupe şi de problemele casei!”. Această situaţie trebuie să devină un prilej de a meditaţie şi verificare, pentru a lua decizii în mod clar mai fraterne. Pe de altă parte, dacă cineva dintre noi are darul de a fi un bon bucătar, croitor, sau mai şiu eu ce, nu văd pentru ce acest tip de activitate nu poate fi considerată, pe lângă o slujire utilă fraternităţii, şi o activitate care dă un sens vieţii sale6. Foarte des divizarea dintre aceia care se ocupă de lucrurile casnice şi aceia care sunt ocupaţi cu slujirea preoţească sau cu activitatea pastorală conduce la crearea a două categorii de fraţi: aceia care slujesc şi cei care sunt slujiţi: În acest sens, cel de-al VII-lea CPO afirmă: „Orice slujire în casele noastre să fie împărtăşită corespunzător, astfel încât toţi fraţii să participe,  în temeiul vocaţiei lor”7. Iar Constituţiunile noastre reînnoite, prevăd: „Viaţa noastră în sărăcie şi minoritate cere ca fiecare dintre noi să ia parte, pe cât posibil, la muncile casnice, în spirit de fraternă comuniune. Astfel de participare favorizează reciproca dependenţă şi ajutorul reciproc, reflectă fraternitatea şi conferă credibilitate vieţii noastre. Munca oricărui frate nu îl scuteşte de îngrijirea casei şi de serviciile zilnice în fraternitate; să ni le asumăm ca pe o parte integrantă a vieţii noastre de zi cu zi”8.  Mă întreb doar pentru ce atâta chin în a pune în practică aceste repetate îndemnuri cuprinse în texte esenţiale ale Ordinului nostru?         

4. Itinerariu formativ adecvat pentru fraţii laici

Consideraţiile expuse până acum au drept consecinţă şi dificultăţile şi incapacitatea de a gândi şi dezvolta itinerarii formative care să permită fraţilor să îndeplinească o slujire utilă şi calificată pentru fraternitate, Biserică şi Societate.  În general, aceia care se simt chemaţi să fie fraţi laici, sunt incluşi în itinerariile formative prevăzute pentru candidaţii la preoţie Aceasta înseamnă că fratele laic este perceput mai mult ca o excepţie şi de loc ca o regulă. În vizitele mele la Circumscripţiile Ordinului am notat că există încă o puternică tendinţă ca persoana să fie luată în considerare plecând de la utilitatea muncii sale, şi nu de la identitatea persoanei consacrate lui Dumnezeu şi chemată să-şi dăruiască viaţa. În formarea iniţială, ca şi în cea permanentă este necesar să se insiste asupra Vieţii consacrate  ca fiind desăvârşirea şi împlinirea existenţei. Înrădăcinat în acest spirit, consacratul va putea să parcurgă o formare profesională ce se va transforma într-o modalitate  de dăruire a propriilor energii  şi a propriului talent, ţinând cont de nevoile fraternităţii locale sau Provinciale. Mulţi fraţi, mai înainte de a se alătura Ordinului nostru, au practicat activităţi profesionale sau profesat arte şi meserii care, continuate în Fraternitate, devin o resursă şi o mărturie foarte semnificativă.   

Deseori aud spunându-se că lumea nu înţelege vocaţia fratelui laic. Această afirmaţie îmi sună ca o înfrângere, pentru că dezvăluie chinul nostru în a da mărturie despre  darul şi charisma pe care viaţa consacrată o reprezintă pentru Biserică. Anul Vieţii Consacrate, promulgat de Papa Francisc, este o frumoasă oportunitate pentru a privi cu gratitudine şi stupoare la acest ofrandă din care facem parte, şi să cerem cu umilinţă Duhului Sfânt ca viaţa noastră de zi cu zi să se transforme într-o „explicaţie esenţială” a semnificaţiei profunde a profesării Îndemnurilor evanghelice.                  

5. Identitatea noastră fraternă

Prin aceste rânduri îmi reînnoiesc speranţa şi mă rog ca Biserica să ne ajute cu adevărat, şi prin accesul la anumite slujiri şi responsabilităţi, la recunoaşterea deplină a vocaţiei de fi  frate laic. Situaţia actuală nu permite fraţilor laici accesul la determinate  responsabilităţi, cum ar fi aceea de guardian, vicar provincial, custode, ministru provincial, iar acest tip de diferenţiere transmite şi ea un semnal că fraţilor laici le lipseşte ceva! În momentul de faţă este uşor de obţinut dispensa pentru slujirea de „guardian”, însă nu şi pe superior major9. Însăşi cererea unei dispense ne arată că ne aflăm în faţa unei „obstacol”!

De ani buni cerem şi insistăm pe lângă Sfântul Scaun pentru a ne fi acordată graţia de a trăi pe deplin ceea ce Sfântul Francisc a prescris în Regula sa, adică ca toţi membrii Ordinului nostru să poată fi aleşi sau numiţi în toate slujirile şi oficiile prevăzute de Constituţiunile noastre. Ajunge să citim, de exemplu, capitolul şapte al Regulei aprobate, pentru a ne da seama de aceasta10. Diverse Capitule generale au apărat şi susţinut această cauză. Mi se pare util să reamintesc două texte votate la ultimul Capitul general în legătură cu identitatea noastră fraternă:

„Al 84-lea Capitul general susţine munca depusă pentru clarificarea identităţii noastre franciscane în acord cu Conciliul Vatican II şi cu Magisteriul Bisericii şi sprijină pe deplin continuarea acesteia pe aceeaşi linie, în perfectă coerenţă cu punctele principale aprobate la recentele Capitule generale şi conţinute în actualele noastre Constituţiuni aprobate de Sfântul Scaun (cfr. Const. 83,5-6;84,3-5;115,6).          

„Al 84-lea Capitul general încredinţează Duhului Sfânt şi judecăţii prudente a Ministrului general şi Definitoriului său, continuarea eforturilor referitoare la o soluţionare pozitivă a propunerii ce priveşte identitatea noastră ca fraţi. Noi dorim să avem privilegiul de a trăi conform charismei fondatoare  a sf. Francisc, care a fost aprobată ca atare de autoritatea apostolică a Papei (cfr. PC 2,2b; can. 578; propoziţia 10 a Sinodului Vieţii Consacrate, 1994; Vita consacrata 61)11.

Vreau, de asemenea, să scot în evidenţă cât au insistat asupra argumentului doi dintre predecesorii mei, fr. Flavio Roberto Carraro (1982-1994) şi fr. John Corriveau (1994-2006), care nu au scăpat nici o ocazie de a prezenta această doleanţă autorităţilor competente. Acelaşi lucru trebuie spus şi despre precedentele Capitul generale.  

Aceeaşi cerere este împărtăşită şi de celelalte familii franciscane (OFM, OFM CONV, TOR); ne-am adresat împreună Sfântului Părinte pentru a cere graţia mai sus menţionată. Şi Ordinele monastice se mişcă în acest sens. Am avut ocazia să mă adresez personal, atât Papei Benedict al XVI-lea, cât şi Papei Francisc, am prezentat cererea noastră responsabililor Congregaţiei pentru Viaţa Consacrată, iar problema a fost adusă în discuţie de mai multe ori în timpul Adunărilor Uniunii Superiorilor Generali. 

Sperând într-un răspuns pozitiv la cererea noastră adresată Sfântului Scaun, doresc să mai spun câteva cuvinte cu privire la o îngrijorare expusă mai sus: progresiva clericarizare a Ordinului nostru. Să fie oare o căutare a prestigiului? Sau, dimpotrivă, o lipsă de credinţă? Sunt conştient că provoc şi sper să fie o provocare salutară. Teama mea este că se va pierde din ce în ce mai mult sensul consacrării religioase, vocaţie ce cuprinde dorinţa de dăruire totală şi exclusivă a propriei vieţi lui Dumnezeu şi omenirii întregi. Dăruirea de sine lui Dumnezeu şi fraţilor, care se adapă zilnic din Evanghelie, cum au făcut cei „doi Felix”, reprezintă o motivaţie puternică care face din opţiunea de  frate laic un răspuns deplin şi complet la invitaţia „Vino şi urmează-mă” pronunţată de Isus.   

Atunci când mă gândesc la vocaţia şi la mărturia surorilor noastre Clarise capucine, ca şi a tuturor celorlalte consacrate, rămân edificat, pentru că nu au nevoie să fie hirotonite, însă dăruiesc mărturia lor cu simplitate, trăindu-şi pe deplin consacrarea.           

Ajunşi aici, la fel ca şi la alte scrisori precedente, parcă aud obiecţiile şi criticile binevoitoare ale confraţilor: „frate Ministru, pentru ce  nedreptăţeşti ministerul preoţesc” sau şi mai mult „oare această egalitate cu orice preţ nu va estompa oare darul pe care prezbiteratul îl reprezintă pentru Biserică”. Nimic din toate acestea! Aşa cum am fost în stare şi doar cu intenţia de a provoca o meditare, am voit să scot în evidenţă originalitatea vocaţiei noastre, despre  care condiţia de viaţă a fraţilor noştri laici  dă mărturie într-un chip remarcabil şi iată şi ce ne  adună împreună: Urmarea lui Isus în Viaţa consacrată. „Francisc i-a primit în prima fraternitate pe toţi cei ce doreau să împărtăşească idealul său minoritic; printre aceştia erau şi preoţi”12.

6. Concluzie

Dragi fraţi şi dragi surori, în anul Vieţii consacrate, sărbătorim două aniversări semnificative, care ne istorisesc sfinţenia a doi dintre fraţii noştri laici. Să ne folosim de acest fapt ca pe o ocazie de convertire, de redescoperire a sensului  şi a actualităţii vieţii religioase. Invit pe fiecare frate să se întrebe cu simplitate şi în adevăr: „Cum îmi trăiesc consacrarea?”. Răspunsul la această întrebare să devină apoi subiect de împărtăşire, de susţinere reciprocă, de comunicare, în credinţa că va ajuta calităţii relaţiilor noastre fraterne. Să ne ajutăm să dăm mărturie oamenilor timpului nostru despre primatul lui Dumnezeu şi cum această apartenenţă  a noastră este capabilă să dea naştere la raporturi unde iubirea, întâmpinarea, milostivirea, solidaritatea sunt elemente constitutive.

Vreau să închei această scrisoare invitând toţi fraţii Ordinului să se unească gratitudinii mele pentru fiecare frate laic prezent în fraternităţile noastre.

Domnul să vă binecuvânteze şi să vă păstreze în iubirea sa!          

Roma, 5 aprilie 2015,
Solemnitatea Învierii Domnului              

Fr. Mauro Jöhri,
Ministru general OFMCap 

Traducere de fr. Petre-Marian Ianoş, OFMCap


Note:

1 M. Johri, Scrisoare Circulară, cu ocazia aniversării a 300 de ani de la canonizarea sf. Felix din Cantalice (1515-1587), în Analecta Ordinis Fratrum Minorum Capuccinorum, 128 (2012) 410-414.   

2 Pentru a şti mai mult, vezi: Pe urmele sfinţilor. Sanctoralul capucin, Ed. Magic Print, 2014, coord. Fr. Leon Budău; Traducere după: Constanzo Gargoni, Sulle orme dei santi, seconda edizione riveduta e aggiornata, Ed. Padre Pio da Pietrelcina, 2012.  

3 Îmi dau seama că  repun în discuţie, într-un anumit fel,  cugetările mele cu privire la acest aspect, cuprinse în scrisoarea Identitate şi apartenenţă capucină de anul trecut.

4 Mi se pare interesant modul în care cel de-al VII-lea CPO, tratând problema privitoare la „Viaţa noastră în minoritate”, a simţit necesitatea de a preciza figura preotului (capucin) minor, însă nu şi pe aceea a fratelui, fiind aceasta suficient de clară din acest punct de vedere. Vezi numărul 35 ş.u. 

* Personal, prefer termenul încetăţenit în mentalul comun, acela de „călugăr, călugăr simplu”, întrucât în limba română termenul „religios” este destul de ambiguu, trimiţând imediat la „duhovnicesc, bigot, evlavios, bisericos, habotnic, mistic” şi altele, însă  prea puţin la  o persoană în sine (nota trad.).  

5 Mi s-a cerut de către mulţi confraţi care activează în pastorala vocaţională să scriu o scrisoare întregului Ordin, având acest argument. Sper să reuşesc, mai devreme sau mai târziu, însă până atunci îndrăznesc să cer tuturor să aibă curajul de a propune vocaţia fratelui laic ca având o dimensiune ce corespunde pe deplin  trăirii noastre ca fraţi capucini.

6 Îmi doresc ca următorul Consiliu Plenar al Ordinului, având ca temă „Harul de a munci”, să discute şi acest tip de probleme şi să ne ajute să dezvoltăm o concepţie tot mai respectuoasă cu privire la orice fel de activitate care „nu stinge spiritul sfintei rugăciuni şi devoţiuni, căreia trebuie să-i slujească toate celelalte lucruri temporale” (Regula aprobată, V).

7 VII CPO, 7. Sublinierea din text îmi aparţine.   

8 Const. 83,1-2. Sublinierea îmi aparţine. 

9 Constituţiunile noastre precizează, în acest sens, la nr. 90,3: „În cadrul Ordinului, al provinciei şi al fraternităţii locale, toate oficiile şi slujirile trebuie să fie accesibile tuturor fraţilor, ţinându-se cont, totuşi, de acelea care necesită Ordinul sacru”.

10 „Iar miniştrii, dacă sunt preoţi, să impună  cu milostivire ei înşişi acestora penitenţa; iar dacă nu sunt preoţi, să facă să fie impusă de alţi preoţi ai Ordinului, după cum li se va părea lor potrivit, dup cum îi va inspira Dumnezeu”  

11 Actele celui de-al 84-lea Capitul general (coord. Fr. Carlo Calloni), Curia Generală a Fraţilor Minori Capucini, vol. II, Roma 2012, 471. 

12 VII CPO, nr. 36.    

Lasa comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.