(Textul a fost publicat în cotidianul Avvenire din 27 iulie 2008)
Ce pot să spun asupra realității Bisericii catolice astăzi? Mă las inspirat de cuvintele unui mare gânditor și om de știință rus, Pavel Florenskij, mort în 1937 martir pentru credința sa creștină: „Doar cu experiența directă e posibilă cunoașterea și prețuirea bogățiilor Bisericii”. Pentru a cunoaște și a prețui bogățiile Bisericii trebuie străbătută experiența credinței.
Ar fi ușoară redactarea unei culegeri de plângeri plină de lucruri care nu merg prea bine în Biserica noastră, dar aceasta ar însemna adoptarea unei viziuni superficiale și deprimante, și a nu privi cu ochii credinței, care sunt ochii iubirii. Firește că nu trebuie să închidem ochii asupra problemelor, trebuie totuși căutat mai întâi de toate de a înțelege contextul general în care ele se situează.
O perioadă extraordinară
Dacă țin cont de situația prezentă a Bisericii cu ochii credinței, eu văd mai întâi de toate două lucruri. Primul, nu a fost niciodată în istoria Bisericii o perioadă atât de fericită ca a noastră. Biserica noastră cunoaște cea mai mare răspândire geografică și culturală a sa și se găsește substanțial unită în credință, cu excepția tradiționaliștilor lui Lefebvre. Al doilea, în istoria teologiei nu a fost niciodată o perioadă mai bogată decât aceasta din urmă.
Nici măcar în secolul IV, perioada marilor Părinți ai Capadociei ai Bisericii orientale și ai marilor Părinți ai Bisericii occidentale, precum Sfântul Ieronim, sfântul Ambroziu și Sfântul Augustin, nu a fost o atât de mare înflorire teologică. Este suficient să amintim numele lui Henri de Lubac și Jean Daniélou, al lui Yves Congar, Hugo și Karl Rahner, al lui Hans Urs von Balthasar și al maestrului său Erich Przywara, al lui Oscar Cullmann, Martin Dibelius, Rudolf Bultmann, Karl Barth și al marilor teologi americani precum Reinhold Niebuhr – pentru a nu vorbi de teologii eliberării (oricare este părerea pe care o putem avea despre ei, acum când lor le este acordată o nouă atenție din partea Cogregației pentru Doctrina Credinței) și mulți alții încă în viață. Îi amintim și pe marii teologi ai Bisericii orientale despre care cunoaștem atât de puțin, precum Pavel Florenskij și Sergei Bulgacov.
Opiniile asupra acestor teologi pot fi foarte diferite și diversificate, dar ei cu siguranță reprezintă un grup incredibil cum nu a mai existat în Biserică în timpurile trecute.
Toate acestea s-au întâmplat într-o lume plină de probleme și de provocări, precum nedreapta împărțire a bogățiilor și a resurselor, sărăcia și foamea, problemele violenței răspândite și ale menținerii păcii. Este apoi în mod deosebit vie problema dificultății de a înțelege cu claritate limitele legii civile în raport cu legea morală. Acestea sunt probleme foarte reale, mai ales în unele țări, și sunt adesea obiect de diferite interpretări care generează o dialectică chiar foarte aprinsă.
Uneori pare posibil să ne imaginăm că nu toți trăim în aceeași perioadă istorică. Unii sunt ca și cum ar trăi încă în timpul Conciliului din Trento, alții în cel al Conciliului I din Vatican. Unii au asimilat bine Conciliul al II-lea din Vatican, alții foarte puțin. Nu suntem toți adevărați contemporani și aceasta a reprezentat mereu o povară pentru Biserică și cere foarte multă răbdare și discernământ.
Mentalitatea postmodernă
Pentru a căuta un dialog rodnic între cei din această lume și Evanghelie și pentru a reînnoi pedagogia noastră la lumina exemplului lui Isus, este important să observăm cu atenție așa-zisa lume postmodernă, care constituie contextul de bază a multora dintre aceste probleme și îi condiționează soluțiile.
O mentalitate postmodernă ar putea fi definită în termeni de opoziție: o atmosferă și o mișcare de gândire care se opune lumii așa cum am cunoscut-o până acum. Este o mentalitate care se dezlipește spontan de metafizică, de aristotelism, de tradiția augustiniană și de Roma, considerată ca scaunul Bisericii, și de multe alte lucruri.
Gândirea postmodernă este departe de precedenta lume creștină platonică în care nici nu se punea în discuție supremația adevărului și a valorilor asupra sentimentelor, a inteligenței asupra voinței, a spiritului asupra trupului, a unității asupra pluralismului, a ascetismului asupra vitalității, a eternității asupra temporalității. În lumea de astăzi este însă o instinctivă preferință pentru sentimente asupra voinței, pentru impresii asupra inteligenței, pentru o logică arbitrarie și căutarea plăcerii asupra unei moralități ascetice și coercitive. Aceasta este o lume în care sunt prioritare sensibilitatea, emoția și clipa prezentă. Existența umană devine deci un loc în care se găsește libertate neînfrânată, în care o persoană exercită, sau crede că poate exercita, arbitrul său personal și propria sa creativitate.
Acest timp este și de reacție împotriva unei mentalități excesiv raționale. Literatura, arta, muzica și noile științe umane (îndeosebi psihanaliza) revelează cum multe persoane nu mai cred că trăiesc într-o lume condusă de legile raționale, unde civilizația occidentală este un model de imitat în lume. Este acceptat însă că toate civilizațiile sunt egale, pe când înainte se insista pe așa-zisa tradiție clasică. Astăzi cam totul este pus pe același plan, pentru că nu mai există criterii cu care să se verifice ce înseamnă o civilizație adevărată și autentică.
Este o împotrivire raționalității văzută și ca izvor de violență pentru că persoanele consideră că raționalitatea poate fi impusă întrucât este adevărată.
Se preferă orice formă de dialog și de schimb din dorința de a fi mereu deschiși altora și la ceea ce este diferit, se e nesiguri și pe sine însuși și nu se încrede în cine vrea să-și afirme propria identitate cu forța. Acesta este motivul pentru care creștinismul nu este primit cu ușurință atunci când se prezintă ca ’adevărata’ religie. Îmi amintesc de un tânăr care recent îmi spunea: „Mai ales, nu-mi spuneți că creștinismul este adevăr. Aceasta mă deranjează., mă blochează. Este altceva să spui că creștinismul este frumos…”. Frumusețea este de preferat adevărului.
În acest climat, tehnologia nu mai este considerată un instrument în slujba umanității, dar un ambient în care se dau noile reguli pentru a interpreta lumea: nu mai există esența lucrurilor, ci doar folosirea lor pentru un anumit scop determinat de voința și dorința fiecăruia.
În acest climat, urmează refuzul sensului păcatului și al răscumpărării. Se spune: „toți sunt egali, dar fiecare persoană este unică”. Există dreptul absolut de a fi unici și de a se afirma pe sine însuși. Orice regulă morală este depășită. Nu mai există păcatul, nici iertarea, nici răscumpărarea și cu atât mai puțin „renegarea de sine însuși”. Viața nu mai poate fi văzută ca un sacrificiu sau o suferință. O ultimă caracteristică a postmodernității este refuzul de a accepta orice lucru care are de a face cu centralismul sau voința de a conduce lucrurile de sus.
În acest mod de a gândi se găsește un ”complex anti-roman”. Suntem deja dincolo de contextul în care universalul, ceea ce era scris, general și fără timp, conta mai mult; în care ceea ce era durabil și imutabil era de preferat față de ceea ce era particular, local și datat. Astăzi este preferința însă pentru o cunoștință mai locală, pluralistică, adaptabilă la circumstanțe și la timpuri diferite.
Nu vreau acum să exprim judecăți. Ar fi necesar mult discernământ pentru a distinge adevărul de falsitate, ceea ce se spune cu aproximație de ceea ce se spune cu precizie, ceea ce este o tendință sau o modă de ceea ce este o declarație importantă și semnificativă. Ceea ce mă face să subliniez este că această mentalitate este deja peste tot, mai ales în tineri și trebuie să ținem cont de aceasta.
Dar vreau să adaug un lucru. Poate această situație este mai bună decât cea care exista înainte. Pentru că creștinismul are posibilitatea să demonstreze mai bine caracterul său de provocare, de obiectivitate, de realism, de exercitare al adevăratei libertăți, de religie legată vieții trupului și nu numai minții. Într-o lume ca cea în care trăim astăzi, misterul unui Dumnezeu nedisponibil și mereu surprinzător dobândește o mai mare frumusețe; credința înțeleasă ca un risc devine mai atrăgătoare. Creștinismul apare mai frumos, mai aproape de lume, mai adevărat.
Misterul Trinității apare ca izvor de semnificație pentru viață și ajutor pentru a înțelege misterul existenței umane.
„Examinează totul cu discernământ”
A învăța credința în această lume reprezintă nu mai puțin de o provocare. Pentru a fi pregătiți, trebuiesc însușite aceste aptitudini: A nu fi surprinși de diversitate. A nu avea frică de ceea ce este divers sau nou, dar considerându-l ca pe un dar al lui Dumnezeu. Încearcă să fi capabil să asculți multe lucruri diferite decât cele pe care în mod normal le gândești, fără să judeci imediat pe cine vorbește. Caută să înțelegi ceea ce ți se spune și argumentele fundamentale prezentate. Tinerii sunt foarte sensibili la o atitudine de ascultare fără judecăți. Această atitudine le dă lor curajul să vorbească de ceea ce într-adevăr aud și să înceapă să distingă ceea ce este într-adevăr adevărat de ceea ce este doar în aparență. Așa cum spune Sfântul Paul: „Cercetează totul cu discernământ; păstrează ceea ce este adevărat; ferește-te de orice fel de rău” (1Tes 5,21-22).
Riscă. Credința este marele risc al vieții. „Cine vrea să-și salveze viața, o va pierde; cine însă își pierde viața pentru mine acela o va afla” (Mt 16,25).
Fii prietenul celor săraci. Pune-i pe săraci în centrul vieții tale pentru că ei sunt prietenii lui Isus care s-a făcut unul dintre ei.
Hrănește-te cu Evanghelia. Așa cum Isus ne spune în discursul său asupra pâinii vieții: „Pentru că pâinea lui Dumnezeu este cel care s-a coborât din cer și dă viață lumii” (Gv 6, 33).
Rugăciune, umilință și tăcere
Pentru a ajuta dezvoltarea acestor capacități, propun patru exerciții:
1. Lectio divina. Este o recomandare a lui Ioan Paul al II-lea: „Îndeosebi este necesar ca ascultarea Cuvântului să devină o întâlnire vitală, în antica și mereu valida practicii lectio divina, care face să se culeagă în textul biblic cuvântul viu care interpelează, orientează, plasmează existența” (Novo milennio ineunte 39). „Cuvântul lui Dumnezeu hrănește viața, rugăciunea și călătoria zilnică, este principiul de unitate al comunității într-o unitate de gândire, inspirația pentru reînnoirea continuă și pentru creativitatea apostolică” (Plecând din nou de la Cristos 24).
2. Autocontrolul. Trebuie să învățăm din nou că a ști să ne opunem propriilor pofte este ceva mai îmbucurător decât îngăduirile continue care apar de dorit, dar care termină dând naștere la plictiseală și dezgust.
3. Tăcere. Trebuie să ne îndepărtăm de bolnava sclavie a gălăgiei și ale vorbăriilor fără sfârșit, și să găsim în fiecare zi măcar o jumătate de oră de liniște și jumătate de zi în fiecare săptămână pentru a ne gândi la noi înșine, pentru a reflecta și a ne ruga. Aceasta ar putea să pară dificil, dar când se reușește să se dea un exemplu de pace interioară si liniște care nasc dintr-un astfel de exercițiu, chiar și tinerii prind curaj și găsesc în aceasta un izvor de viață și de bucurie niciodată încercate înainte.
4. Umilință. Să nu crezi că ne privește pe noi să rezolvăm marile probleme ale timpurilor noastre. Lasă spațiu Duhului Sfânt care lucrează mai bine decât noi și mai profund. Nu încerca să sufoci Duhul în ceilalți, este Duhul care suflă. Mai curând, fii pregătit să surprinzi manifestările sale cele mai subtile. Pentru aceasta ai nevoie de tăcere.
Card. Carlo Maria Martini
Arhiepiscop emerit de Milano
Traducere fr. Leonard Ghiurca O.F.M.Cap.
