Convertirea

Convertirea

Omul care s-a îndepărtat de Dumnezeu şi de adevărata sa vocaţie primeşte invitaţia serioasă, dar plină de bucurie de a se căi de căile sale de decădere şi de a se converti la voinţa mântuitoare a lui Dumnezeu.

Isus începe activitatea sa publică cu invitaţia la convertire: „Timpul s-a împlinit; Împărăţia lui Dumnezeu este aproape: convertiţi-vă şi credeţi în Evanghelie!”(Mc 1,15). Isus Cristos, vestind Evanghelia Împărăţiei, a chemat oamenii la pocăinţă, adică la schimbarea radicală de ei înşişi în puterea căreia se începe a gândi, a judeca şi a orienta viaţa spre acea sfinţenie şi iubire faţă de Dumnezeu care s-a manifestat în Fiul. Această convertire într-o nouă creatură, care începe cu credinţa şi botezul, cere un efort constant de renunţare zilnică la noi înşine.

Deşi convertirea presupune în mod necesar renunţări, mortificaţii şi fapte de pocăinţă, aceasta nu este un mesaj de care creştinul trebuie să se teamă, dar un mesaj de bucurie: invitaţia de întoarcere la casa Tatălui, calea mântuirii, locul în care se reface din patima păcatului.

Convertirea înţeleasă în sensul ei profund evanghelic, nu este sinonimă cu renunţarea, cu reprimarea şi tristeţea, ci din contra, este sinonimă cu libertatea şi bucuria deplină a vieţii. Este o caracteristică fundamentală, este o realitate indispensabilă a vieţii creştine care presupune orientarea ireversibilă a fiecărui creştin, spre binele suprem al vieţii sale, în aşa fel încât să nu se lase călăuzit de egoism, de patimi. Biserica ne încurajează mereu prin cuvintele lui Cristos care ne spune că: „Este mai mare bucurie în cer pentru un păcătos care se converteşte decât pentru nouăzeci şi nouă de drepţi care nu au nevoie de convertire”(Lc 15,7). Prin urmare, convertirea este vestea cea bună adusă de Isus oamenilor din toate timpurile este o ofertă incredibilă pe care ne-o face Dumnezeu. Dar cu ce rezultate? Care este efectul? Ce înseamnă convertirea pentru noi? Convertirea este întoarcerea la Dumnezeu prin schimbarea totală a vieţii.

Convertirea este restaurarea primei iubiri pentru Dumnezeul alianţei (cf. Ier 3, 12-14). Este o reorientare a drumului în vederea întoarcerii la casa părintească: „Mă voi ridica şi mă voi duce la tatăl meu”(Lc 15, 18), spune fiul risipitor în starea sa de părăsire în pământ străin. Şi când ajunge acasă, tatăl îl primeşte cu bucurie şi în cinstea sa este celebrată o sărbătoare de bun venit.

De fiecare data la spovadă, noi spunem în actul de căinţă că vom fugi de orice prilej de păcat şi totuşi aproape la toate spovezile pe care noi le facem, mărturisim aceleaşi păcate. Oare nu ne pare rău, oare nu vrem să ne convertim? Ba da! Ne pare rău, vrem din toată inima să ne convertim, dar convertirea nu înseamnă o încetare a păcatului. Sau mai bine spus, convertirea nu înseamnă dispariţia păcatului din viaţa mea. Păcatul va fi prezent mereu în viaţa mea, şi trebuie să accept acest lucru.  A te converti înseamnă  a lupta zilnic împotriva păcatului şi a accepta iertarea gratuită a  lui Dumnezeu.

Notele caracteristice ale convertirii sunt: recunoaşterea păcatelor comise, pocăinţa, credinţa în Isus Cristos şi angajamentul de a trăi porunca iubirii. Convertirea este posibilă numai prin harul lui Dumnezeu. Aşa cum spune Isus: „Fără mine nimic nu puteţi face”(In 15,5). Convertirea continuă şi constantă la Dumnezeu este atât de importantă încât a constituit una dintre primele teme abordate mai întâi de profeţii Vechiului Testament, apoi de Ioan Botezătorul, de Isus şi de apostoli. Chemarea lui Dumnezeu la convertire nu a fost făcută în zadar. Sfântul Clement I spunea astfel: „Dacă parcurgem toate epocile prin care a trecut omenirea vom vedea că în fiecare generaţie, Dumnezeu a oferit modalitatea şi timpul necesar convertirii tuturor acelora care au fost dispuşi să se întoarcă la El”. Doar câteva exemple:

  • La predica profetului Iona, ninivitenii au crezut în Dumnezeu şi s-au îmbrăcat în haine de pocăinţă de la cel mai mare până la cel mai mic. Pentru ei, convertirea a însemnat credinţa în Dumnezeu cel viu şi adevărat, şi schimbarea necondiţionată a modului de viaţă (cf. Iona 3,1-10).
  • Psalmii revin de multe ori asupra ideii de convertire, a mărturisirii păcatelor şi a iertării divine (Ps 32; 38; 103). Expresia mai desăvârşită a acestor sentimente este miserere (Ps 50), unde învăţătura profetică a convertirii se transformă în întregime în rugăciune: mărturisirea păcatelor, cererea purificării interioare, ajutorul harului care poate schimba inima, orientarea spre o viaţă înflăcărată. Totuşi, riturile exterioare de ispăşire atrăgeau deseori criticile profeţilor, din moment ce elementul mai important, schimbarea interioară a inimii, era adesea neglijată (cf. 1Sam 15,22; Is 1, 11-17; Ier 6,19).

În Noul Testament, convertirea este una din cerinţele fundamentale. Invitaţia la convertire constituie inima predicii lui Ioan Botezătorul. El invită pe ascultătorii săi să se despartă de păcat, să asculte de porunci şi să ducă la îndeplinire faptele de dragoste faţă de aproapele. Prin schimbarea şi reînnoirea inimii ei trebuie să pregătească drumul Domnului şi să îndrepte căile sale. Botezul lui Ioan este expresia interioară a disponibilităţii şi a dorinţei de convertire.

  • Primii patru apostoli ai lui Isus, pescarii galileeni au lăsat imediat mrejele, şi pe tatăl lor şi l-au urmat pe Isus. Pentru pescarii din Galileea, convertirea a însemnat ascultarea faţă de Cristos, abandonarea micilor lor interese zilnice, pentru a-l urma pe acela care vorbeşte cu autoritate şi care trăieşte şi acţionează în primul rând pentru alţii, nu după criteriile lui personale.
  • Pentru sf. Paul, convertirea a însemnat să nu se lase condiţionat şi subjugat de realităţile zilnice ale vieţii pământeşti şi de lucrurile neînsemnate. El pune convertirea la începutul vieţii creştine (cf. Cor 5,20). Ideea convertirii apare şi în cerinţa de a deveni o nouă creatură şi de a trăi o viaţă nouă. „Aţi murit pentru Cristos; de aceea, daţi morţii ceea ce este pământesc în voi! Aţi înviat împreună cu Cristos, căutaţi cele de sus! Un timp eraţi în întuneric, acum sunteţi în lumină: umblaţi ca fii ai luminii. Acum sunteţi un om nou; îmbrăcaţi-vă cu noua natură creată după asemănarea lui Dumnezeu” (Rom 6,4; 2Cor 5,17; Ef 4,12-24; 5,8; Col 2,20; 3,9).
  • Sf. Francisc, prin harul lui Dumnezeu, începuse o viaţă de pocăinţă – convertire când a fost milostiv cu leproşii şi când a îndeplinit exodul său din lume.

Spre deosebire de Ioan Botezătorul, a cărei predică era caracterizată de o severitate deosebită, Isus uneşte mereu la ideea de convertire mesajul său de bucurie (cf. Lc 15,7.10.32). Haina de nuntă care este necesară pentru a putea lua parte la ospăţ nu este decât convertirea interioară. Parabola fiului risipitor şi alte parabole arată cum Dumnezeu este gata totdeauna să ierte. Dumnezeu merge în întâmpinarea păcătosului care se converteşte de bunăvoie. Harul are o putere decisivă în convertirea păcătosului.

Mişcaţi de acelaşi spirit şi conştienţi de păcatul care este în noi şi în societatea omenească, să ne angajăm constant la convertirea noastră şi a altora pentru a fi conform lui Cristos răstignit şi înviat.

Convertirea înseamnă a ne întoarce de la căile noastre rele. Eu nu mă pot întoarce de la calea rea dacă nu mă expun în faţa Lui, dacă eu nu ştiu ceea ce El vrea, dacă eu nu îl cunosc… deci a mă întoarce de la căile mele cele rele înseamnă că trebuie să parcurg un drum, adică: umilinţa şi rugăciunea pentru a ajunge la a descoperi faţa Lui.

Condiţii pentru a ajunge la o convertire interioară:

Umilinţa este prima condiţie a cunoaşterii de sine, condiţia adevăratei pocăinţe şi convertiri. Numai cel umil are curajul să-şi admită propria vină. Păcatul este un gest de aroganţă, de nesupunere faţă de Dumnezeu, şi de aceea când noi, după ce din cauza păcatului ne-am îndepărtat de Domnul, ne-am împotrivit Domnului,  dacă vrem să ne întoarcem la El,  atunci trebuie să ne umilim, să ne smerim în faţa Lui. Adică să fim modeşti în faţa Lui, să arătăm că suntem săraci şi fără pretenţii. Într-un  cuvânt să-I arătăm Domnului că păcatul ne doare, ne face să suferim., am înţeles că am făcut ceva rău. Sf. Augustin spune că primul pas spre eliberarea de păcat este umilinţa, şi al doilea pas este tot umilinţa, al treilea pas este umilinţa: «şi ori de câte ori tu ai întreba, îţi voi da totdeauna acelaşi răspuns: „Umilinţa!”» (Epistola 118, 22; PL 33, 442). Umilinţa permite omului să perceapă adevărata sa situaţie înaintea lui Dumnezeu şi să se vadă cum este el cu adevărat, cu toate defectele sale şi cu nevoia sa de a fi mai bun.

Păcatul este un gest de aroganţă, de nesupunere faţă de Dumnezeu, şi de aceea când noi, după ce datorită păcatului ne-am îndepărtat de Domnul, ne-am împotrivit Domnului,  dacă vrem să ne întoarcem la El,  atunci trebuie să ne umilim, să ne smerim în faţa Lui.

Rugăciunea este un dar al lui Dumnezeu pe care noi trebuie să il cerem. Noi trebuie să ne rugăm ca Domnul să ne înveţe să ne rugăm. Fiecare dintre noi ne rugăm, fiecare dintre noi avem o modalitate de a ne ruga.  A te ruga nu înseamnă a spune o formulă. Dar a te ruga înseamnă a sta de vorbă cu Dumnezeu, a intra în dialog profund cu Dumnezeu. Spunea un preot că noi ne terminăm rugăciunile înainte de a le începe. Ştiu că fraza pare să nu aibă nici un înţeles, dar, este adevărat:  de multe ori, noi nici nu începem să ne rugăm că şi am terminat. Adică nu am început să mă rog. Că am spus o formulă e adevărat, dar ca m-am rugat nu este neapărat adevărat. Domnul ne cere să ne rugăm! Nu ne cere să pălăvrăgim. Rugăciunea adevărată este puternică,  are puterea de a schimba viaţa şi inima noastră. De fapt rugându-ne ne apropiem mai mult de Dumnezeu, şi apropiindu-ne de Dumnezeu ne schimbăm, ne convertim, suntem mai sensibili faţă de aproapele…

Toate acestea sunt idealuri la care trebuie să aspirăm. Să ajungem la aceste idealuri poate dura o clipă, câteva ore, câteva zile, luni sau ani, sau chiar toată viaţa va fi o încercare de a ajunge la ele.

Adevărata convertire se naşte din ascultarea şi primirea cu credinţă a cuvântului lui Dumnezeu. Să-i permitem Domnului să intre în viaţa noastră ca s-o reînnoiască total, căci cuvântul lui Dumnezeu „pătrunde, într-adevăr, până în adâncul sufletului şi judecă gândurile inimii” (Evr 4,12). Adevărata convertire înseamnă, mai întâi de toate „a căuta împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea sa” (Mt 6,33). Ascultarea zilnică a cuvântului lui Dumnezeu şi participarea la sacramente ne împinge mereu spre convertire.

Fr. Anton Hodea, O.F.M. Cap.

Lasa comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.