Fiecare pas făcut înainte reprezintă în acela?i timp un popas, un moment de rememorare, de privire înapoi, în trecut, pentru a face un rezumat al timpului trecut ?i a face noi planuri pentru viitor. Logica de mai sus se aplică (mai ales!) la pasul pe care îl facem la trecerea dintre ani (în cazul nostru, trecerea de la 2011 la 2012), moment de bilan? ?i de nou început, momentul unui nou pas înainte. Mai întâi un rezumat al pasului ce abia l-am făcut: la nivel personal, la nivel de familie, la nivel de comunitate, la nivel de na?iune. Însumând toate acestea, vom vedea mai clar progresul (sau regresul!) pe care l-a făcut omenirea spre uniunea cu Dumnezeu (oikumene – adică convie?uirea între oameni ?i între ace?tia ?i Dumnezeu, împreună cu Dumnezeu). Este sensul primar al cuvântului, vie?uirea împreună, con-vie?uirea ?i presupune prin defini?ie ni?te reguli, ni?te puncte de reper.
Care sunt aceste reguli?
Atunci când Dumnezeu ?i-a eliberat poporul ales din robia egiptenilor, ne relatează Sfânta Carte, în timp ce acesta pribegea prin pustiu, odată ce a ajuns la poalele muntelui Sinai, i-a dat poporului ales ni?te reguli de comportament.
Să ne oprim deocamdată aici
?tim că poporul evreu, aflat în robia egiptenilor, tânjea după libertate, că era asuprit, că avea nostalgia unui loc unde totul era perfect , iar Dumnezeu „a auzit strigătul poporului său” ?i i-a dat un con-ducător, adică nu numai pe cineva care să meargă înainte, ci pe cineva care să meargă împreună cu poporul său spre o ?intă, spre un ?el. Cele două dimensiuni, a fi în frunte ?i a fi alături, nu se exclud, ci se complectează. Însă ce e mai important, i-a dat „un cod de conduită morală”, acele „zece cuvinte” cioplite în piatră ca să dureze în timp, cunoscute ca „cele zece porunci”, din care doar primele trei se referă la raportul omului cu Dumnezeu, celelalte ?apte referindu-se la raporturile dintre oameni. Aceasta nu înseamnă că raportul oamenilor cu Dumnezeu are mai pu?ină importan?ă, ci vrea să scoată în eviden?ă importan?a unor raporturi inter-umane bazate pe morală, pe cinste, pe corectitudine, pe adevăr, pe respect. Dacă privim lucrurile din acest punct de vedere, se pare că societatea actuală „rătăce?te prin pustiu”, căci tocmai morala, cinstea, corectitudinea, adevărul ?i respectul lipsesc ?i n-ar fi rău să-?i aducă aminte de „cele zece cuvinte” în de?ertăciunea ?i zădărnicia lăcomiilor din fiecare zi.
Noi (mai) ?tim care sunt cele 10 porunci? Le respectăm? Le trăim?
Spuneam că primele trei se referă la raportul nostru cu Dumnezeu, iar importan?a lor pentru oameni este în afara oricărei discu?ii, întrucât numai cine este „cu frică de Dumnezeu”, cum spune vorba populară, va putea trăi, va putea pune în practică pe celelalte ?apte.
La acest prim grup de porunci ar trebui să ne oprim cu gândul ?i să ne întrebăm serios asupra idolilor no?tri de azi (bani nemunci?i, lux, cuvinte murdare, înjurături, etc), apoi să ne oprim cu gândul la raportul nostru cu Biserica, cu preo?ii, cu to?i aceia care ne vestesc ?i ne îndeamnă să trăim cum se cuvine. Ziua Domnului o cinstim ?i atunci când facem fapte de milostenie, fără ca acestea să excludă prezen?a noastră la Sfânta Jertfă, izvorul oricărei trăiri autentic cre?tine. Poate că n-ar strica să ne întrebăm serios asupra a?teptărilor noastre de la Biserică, dar ?i asupra o tot ce oferim (sau putem oferi!) noi Bisericii, neuitând că Biserica nu este numai o zidire din piatră sau lemn, că nu este formată doar de episcopi ?i preo?i, ci de către to?i cei boteza?i, de către „poporul lui Dumnezeu în drum spre mântuire” (Vat. II), unde fiecare are rolul ?i rostul său indispensabil (sf. Paul: „dacă unul dintre mădulare este bolnav, întreg corpul suferă”).Dacă este ceva în neregulă cu noi, suferă Biserica, suferă Cristos, care este Capul acestui martirizat Trup care este Biserica. ?i câtă suferin?ă nu este azi în acest Trup, câte sfâ?ieri...
Oricâte s-ar spune (?i se spun!) în contrariu, doar din aceste pu?ine ?i simple considera?ii ?i din întrebările generate de ele se vede clar că Credin?a în Dumnezeu un este ceva privat, ci o realitate publică, iar lipsa ei din spa?iul public nu generează decât haos moral ?i social.
După ce ne-am oprit cu gândul asupra raportului nostru cu Dumnezeu, să ne oprim cu gândul la raporturile dintre noi, începând cu cei mai apropia?i nouă, cu cei care ne-au dat via?ă, cu părin?ii no?tri, dar nu numai.
Cine sunt pentru noi părin?ii, cei care prin iubirea lor, expresie a iubirii divine fa?ă de om, ne-au dat via?ă, au făcut eforturi să ne crească, să ne educe, să ne asigure un viitor? După cum vede?i, cercul se lărge?te de la părin?ii fizici ?i la alte persoane: profesori, educatori, cei care ne dau sfaturi bune, fără a-i uita pe părin?ii no?tri spirituali (preo?ii ?i duhovnicii). Cum ne comportăm fa?ă de ei? Îi respectăm? Le respectăm ?i încercăm să le trăim sfaturile, îndemnurile?
Sau „părin?ii ?i duhovnicii, sfătuitorii” no?tri au devenit televizorul, internetul ?i celelalte mijloace mass-media? Nu de alta, dar tocmai acestea ne arată zilnic cum îi respectăm de fapt pe părin?ii no?tri: bătrâni în?ela?i, alunga?i din case, interna?i prin azile, trăind din mila altora după o via?ă de muncă ?i sacrificii. ?i nu e vina (doar) a statului, căci acesta este expresia a ceea ce suntem noi de fapt, a dezinteresului nostru fa?ă de „aproapele nostru”, atât la nivel familial, cât ?i social...
Cele „zece cuvinte” continuă cu trei grupuri a câte două porunci (5 ?i 8, 6 ?i 9, 7 ?i 10) care scot în eviden?ă (?i încearcă să corijeze) trei marasme sociale, azi parcă mai evidente mai mult ca oricând (probă evidentă a lipsei de morală socială!): violen?a fizică ?i morală, desfrânarea (văzută ?i din punct de vedere social), apoi pofta de „a avea, a poseda” ceva prin orice mijloace, „lăcomia personală ?i socială” cu alte cuvinte, uitând că Omul, ca fiin?ă, înseamnă „a fi”, nu „a avea”...
Să le luăm pe rând:
„Să nu ucizi” ?i „Să nu mărturise?ti strâmb împotriva aproapelui tău”.
Cei mai mul?i dintre cititorii acestor rânduri, dacă nu chiar to?i, vor spune: hai, că pe asta chiar n-am făcut-o! Sunte?i chiar atât de siguri? Dar atunci când jignim pe cineva, ce facem? Când vorbim de rău? Când blestemăm? Când înjurăm? Când bârfim? Este bine să nu uităm că nu numai armele ucid, ci ?i orice cuvânt spus cu nesăbuin?ă poate fi o armă, căci odată ie?it din gură, nu se mai întoarce, oricât am vrea noi aceasta, oricât ne-ar părea de rău după aceea ?i oricât ne-am cere iertare... Iar de aici ?i până la o armă adevărată nu este decât un pas... Poate că ar trebui să ne oprim cu gândul ?i la faptul că războaiele pleacă de obicei de la nimicuri, iar odată intrat într-un „lan? al slăbiciunilor”, într-un „cerc vicios”, totul iese de sub control... La un nivel mai personal: atunci când cineva se răzbună pe altcineva, o face pentru că îl ?tie mai slab, mai vulnerabil. Acel altcineva, în furia lui, neputându-se răzbuna pe cel ce l-a jignit, urmează aceea?i malefică logică ?i se răzbună pe un altcineva, etc. De la un conflict personal se ajunge astfel la un conflict social...
„Să nu fii desfrânat” ?i „Să nu pofte?ti la femeia aproapelui tău”.
Plaga socială a desfrânării este azi mai mult decât evidentă. Ajunge să parcurgi doar 100 de metri pe o stradă centrală a unui ora? oarecare ?i să „contabilizezi” tabloidele ?i materialele pornografice expuse la tarabele vânzătorilor de ziare, ajunge să treci pe lângă grupurile de tineri ?i auzi fără să vrei vorbe murdare, să vezi tinere ce se oferă pentru bani, ajunge să deschidem televizorul sau calculatorul ?i e?ti asaltat tot de acest marasm ce scoate în eviden?ă lipsa de principii morale, ca ?i lipsa de pudicitate, lipsa de ru?ine. Spre sfâr?itul anului ce abia a trecut (dar nu numai), întreaga mass-media era plină de materiale ce relatau cazuri de dezmă? în ?coli, în societate, ba chiar ?i printre unii membri ai cinului monahal ?i printre clerici ai Bisericii... Există statistici credibile ce scot în eviden?ă faptul că via?a sexuală a tinerilor începe la vârste din ce în ce mai fragede... Cuvinte ca cură?ie, dragoste, căsătorie ?i-au pierdut semnifica?ia ?i au dus la exacerbarea problemelor conexe (o statistică a avorturilor în perioada 1958-2008 ne arată că ne-am ucis viitorul - vezi Catholica, ianuarie 2011), iar toate acestea sunt motive de durere ?i de reflexie profundă, motive de schimbare. Poate că ar trebui să învă?ăm ?i din istorie pu?in: toate marile imperii ale lumii au dispărut atunci când au dispărut principiile morale, iar lipsa virtu?ilor la nivel personal ?i social a dus la prăbu?irea acestora. La Pompei, în Italia, există o mărturie de peste veacuri în acest sens: vă asigur că nu este nici o deosebire între felul în care se comportau cetă?enii romani de atunci, ilustrat în diverse fresce bine conservate ?i comportamentul nostru de azi. Peste Pompei a venit lava Vezuviului, peste noi ce va veni?
La Sfânta Liturghie (ritul romano-catolic) ne cerem iertare încă de la început pentru păcatele săvâr?ite cu „gândul, cuvântul, fapta ?i omisiunea”. Noi, fiecare dintre noi, am omis să luăm atitudine împotriva acestei plăgi? ?i de câte ori ne-am cerut iertare pentru această omisiune?
„Să nu furi” ?i „Să nu pofte?ti nici un lucru al aproapelui tău”.
„A fi” ?i „a avea”...
Lăcomia, setea de avere ?i dispre?ul fa?ă de ceilal?i, fa?ă de „aproapele”...
To?i marii duhovnici (ca ?i teologia morală de altfel) ne înva?ă că Dumnezeu nu iartă furtul (chiar nedescoperit ?i nemărturisit) decât dacă obiectul în cauză a fost restituit proprietarului de drept sau, în lipsa acestei posibilită?i, dacă nu s-a făcut un act reparator, urmat de o căin?ă sinceră ?i o schimbare a modului de via?ă. Cu alte cuvinte, o trecere de la „a avea” la „a fi”, o reîntoarcere a „fiului risipitor” în bra?ele Tatălui milostiv, o reîntoarcere la Dumnezeu ?i la învă?ătura sa.
Lăcomia, avari?ia, setea de avere cu orice pre?, dispre?ul fa?ă de semenii no?tri sunt toate aspecte ale verbelor „a fura” ?i „a pofti”. Luate împreună, pot fi îngemănate de verbul „a distruge”. A distruge via?a cuiva, speran?ele altcuiva, visele celor mul?i ?i cinsti?i, a acelora „cu frică de Dumnezeu”. A ne face loc în via?ă dând din coate prin coastele celorlal?i, călcând peste cei căzu?i sub povara greută?ilor vie?ii este deasemeni un furt. ?i ce act reparator putem face pentru distrugerea unor vie?i, a unor speran?e, a unor vise?
Dându-i poporului ce rătăcea prin pustiu un cod moral de comportament, Dumnezeu l-a pus pe acesta în fa?a a două alternative (cfr. Deut. 30, 19-20): via?a sau moartea. ”...eu te-am pus în fa?a vie?ii sau a mor?ii, a binecuvântării sau a blestemului; alege deci via?a, pentru ca să trăie?ti tu ?i urma?ii tăi, iubindu-l pe Dumnezeu, ascultând de glasul său ?i ?inându-te strâns unit cu el, pentru că el este via?a ta ?i longevitatea ta, pentru ca astfel tu să locuie?ti în ?ara pe care Domnul a jurat să o dea părin?ilor tăi...”.
Dumnezeu ne îndeamnă să facem o alegere. Să facem alegerea cea bună.
Noi ce alegem, căci este tocmai timpul potrivit (kairos) pentru aceasta?
Un nou an, un nou început de drum, o nouă alegere. Să ne ajute Dumnezeu să fie cea bună.
Un an nou binecuvântat ?i plin de împliniri!
Fr. Petre-Marian Iano?, OFM Cap.
|