Câteva cuvinte pentru tineri (dar nu numai): Cele zece porunci

Câteva cuvinte pentru tineri (dar nu numai)
Cele zece porunci

Fiecare pas făcut înainte reprezintă, în acelaşi timp, un popas, un moment de rememorare, de privire înapoi, în trecut, pentru a face un rezumat al timpului trecut şi a face noi planuri pentru viitor. Logica de mai sus se aplică (mai ales!) la pasul pe care îl facem la trecerea dintre ani (în cazul nostru, trecerea de la 2011 la 2012), moment de bilanţ şi de nou început, momentul unui nou pas înainte. Mai întâi un rezumat al pasului ce abia l-am făcut: la nivel personal, la nivel de familie, la nivel de comunitate, la nivel de naţiune. Însumând toate acestea, vom vedea mai clar progresul (sau regresul!) pe care l-a făcut omenirea spre uniunea cu Dumnezeu (oikumene – adică convieţuirea între oameni şi între aceştia şi Dumnezeu, împreună cu Dumnezeu). Este sensul primar al cuvântului, vieţuirea  împreună, con-vieţuirea şi presupune prin definiţie nişte reguli, nişte puncte de reper.

Care sunt aceste reguli?

Atunci când Dumnezeu şi-a eliberat poporul ales din robia egiptenilor, ne relatează Sfânta Carte, în timp ce acesta pribegea prin pustiu, odată ce a ajuns la poalele muntelui Sinai, i-a dat poporului ales nişte reguli de comportament.

Să ne oprim deocamdată aici

Ştim că poporul evreu, aflat în robia egiptenilor, tânjea după libertate, că era asuprit, că avea nostalgia unui loc unde totul era perfect , iar Dumnezeu „a auzit strigătul poporului său” şi i-a dat un conducător, adică nu numai pe cineva care să meargă înainte, ci pe cineva care să meargă împreună cu poporul său spre o ţintă, spre un ţel. Cele două dimensiuni, a fi în frunte şi a fi alături, nu se exclud, ci se completează. Însă ce e mai important, i-a dat „un cod de conduită morală”, acele „zece cuvinte” cioplite în piatră ca să dureze în timp, cunoscute ca „cele zece porunci”, din care doar primele trei se referă la raportul omului cu Dumnezeu, celelalte şapte referindu-se la raporturile dintre oameni. Aceasta nu înseamnă că raportul oamenilor cu Dumnezeu are mai puţină importanţă, ci vrea să scoată în evidenţă importanţa unor raporturi inter-umane bazate pe morală, pe cinste, pe corectitudine, pe adevăr, pe respect. Dacă privim lucrurile din acest punct de vedere, se pare că societatea actuală „rătăceşte prin pustiu”, căci tocmai morala, cinstea, corectitudinea, adevărul şi respectul lipsesc şi n-ar fi rău să-şi aducă aminte de „cele zece cuvinte” în deşertăciunea şi zădărnicia lăcomiilor din fiecare zi.

Noi (mai) ştim care sunt cele 10 porunci? Le respectăm? Le trăim?

Spuneam că primele trei se referă la raportul nostru cu Dumnezeu, iar importanţa lor pentru oameni este în afara oricărei discuţii, întrucât numai cine este „cu frică de Dumnezeu”, cum spune vorba populară, va putea trăi, va putea pune în practică pe celelalte şapte.

La acest prim grup de porunci ar trebui să ne oprim cu gândul şi să ne întrebăm serios asupra idolilor noştri de azi (bani nemunciţi, lux, cuvinte murdare, înjurături, etc), apoi să ne oprim cu gândul la raportul nostru cu Biserica, cu preoţii, cu toţi aceia care ne vestesc şi ne îndeamnă să trăim cum se cuvine. Ziua Domnului o cinstim şi atunci când facem fapte de milostenie, fără ca acestea să excludă prezenţa noastră la Sfânta Jertfă, izvorul oricărei trăiri autentic creştine. Poate că n-ar strica să ne întrebăm serios asupra aşteptărilor noastre de la Biserică, dar şi asupra o tot ce oferim (sau putem oferi!) noi Bisericii, neuitând că Biserica nu este numai o zidire din piatră sau lemn, că nu este formată doar de episcopi şi preoţi, ci de către toţi cei botezaţi, de către „poporul lui Dumnezeu în drum spre mântuire” (Vat. II), unde fiecare are rolul şi rostul său indispensabil (sf. Paul: „dacă unul dintre mădulare este bolnav, întreg corpul suferă”).Dacă este ceva în neregulă cu noi, suferă Biserica, suferă Cristos, care este Capul acestui martirizat Trup care este Biserica. Şi câtă suferinţă nu este azi în acest Trup, câte sfâşieri…

Oricâte s-ar spune (şi se spun!) în contrariu, doar din aceste puţine şi simple consideraţii şi din întrebările generate de ele se vede clar că Credinţa în Dumnezeu nu este ceva privat, ci o realitate publică, iar lipsa ei din spaţiul public nu generează decât haos moral şi social.

După ce ne-am oprit cu gândul asupra raportului nostru cu Dumnezeu, să ne oprim cu gândul la raporturile dintre noi, începând cu cei mai apropiaţi nouă, cu cei care ne-au dat viaţă, cu părinţii noţtri, dar nu numai.

Cine sunt pentru noi părinţii, cei care prin iubirea lor, expresie a iubirii divine faţă de om, ne-au dat viaţă, au făcut eforturi să ne crească, să ne educe, să ne asigure un viitor? După cum vedeţi, cercul se lărgeşte de la părinţii fizici şi la alte persoane: profesori, educatori, cei care ne dau sfaturi bune, fără a-i uita pe părinţii noştri spirituali (preoţii şi duhovnicii). Cum ne comportăm faţă de ei? Îi respectăm? Le respectăm şi încercăm să le trăim sfaturile, îndemnurile?

Sau „părinţii şi duhovnicii, sfătuitorii” noştri au devenit televizorul, internetul şi celelalte mijloace mass-media? Nu de alta, dar tocmai acestea ne arată zilnic cum îi respectăm de fapt pe părinţii noştri: bătrâni înşelaţi, alungaţi din case, internaţi prin azile, trăind din mila altora după o viaţă de muncă şi sacrificii. Şi nu e vina (doar) a statului, căci acesta este expresia a ceea ce suntem noi de fapt, a dezinteresului nostru faţă de „aproapele nostru”, atât la nivel familial, cât şi social…

Cele „zece cuvinte” continuă cu trei grupuri a câte două porunci (5 şi 8, 6 şi 9, 7 şi 10) care scot în evidenţă (şi încearcă să corijeze) trei marasme sociale, azi parcă mai evidente mai mult ca oricând (probă evidentă a lipsei de morală socială!): violenţa fizică şi morală, desfrânarea (văzută şi din punct de vedere social), apoi pofta de „a avea, a poseda” ceva prin orice mijloace, „lăcomia personală şi socială” cu alte cuvinte, uitând că Omul, ca fiinţă, înseamnă „a fi”, nu „a avea”…

Să le luăm pe rând:

„Să nu ucizi” şi „Să nu mărturiseşti strâmb împotriva aproapelui tău”.

Cei mai mulţi dintre cititorii acestor rânduri, dacă nu chiar toţi, vor spune: hai, că pe asta chiar n-am făcut-o! Sunteţi chiar atât de siguri? Dar atunci când jignim pe cineva, ce facem? Când vorbim de rău? Când blestemăm? Când înjurăm? Când bârfim? Este bine să nu uităm că nu numai armele ucid, ci şi orice cuvânt spus cu nesăbuinţă poate fi o armă, căci odată ieşit din gură, nu se mai întoarce, oricât am vrea noi aceasta, oricât ne-ar părea de rău după aceea şi oricât ne-am cere iertare… Iar de aici şi până la o armă adevărată nu este decât un pas… Poate că ar trebui să ne oprim cu gândul şi la faptul că războaiele pleacă de obicei de la nimicuri, iar odată intrat într-un „lanţ al slăbiciunilor”, într-un „cerc vicios”, totul scapă de sub control… La un nivel mai personal: atunci când cineva se răzbună pe altcineva, o face pentru că îl ştie mai slab, mai vulnerabil. Acel altcineva, în furia lui, neputându-se răzbuna pe cel ce l-a jignit, urmează aceeaşi malefică logică şi se răzbună pe un altcineva, etc. De la un conflict personal se ajunge astfel la un conflict social…

„Să nu fii desfrânat” şi „Să nu pofte?şi la femeia aproapelui tău”.

Plaga socială a desfrânării este azi mai mult decât evidentă. Ajunge să parcurgi doar 100 de metri pe o stradă centrală a unui oraş oarecare şi să „contabilizezi” tabloidele şi materialele pornografice expuse la tarabele vânzătorilor de ziare, ajunge să treci pe lângă grupurile de tineri şi auzi fără să vrei vorbe murdare, să vezi tinere ce se oferă pentru bani, ajunge să deschidem televizorul sau calculatorul şi eşti asaltat tot de acest marasm ce scoate în evidenţă lipsa de principii morale, ca şi lipsa de pudicitate, lipsa de ruşine. Spre sfârşitul anului care stă să se încheie (dar nu numai), întreaga mass-media era plină de materiale ce relatau cazuri de dezmăţ în şcoli, în societate, ba chiar şi printre unii membri ai cinului monahal şi printre clerici ai Bisericii… Există statistici credibile ce scot în evidenţă faptul că viaţa sexuală a tinerilor începe la vârste din ce în ce mai fragede… Cuvinte ca curăţie, dragoste, căsătorie şi-au pierdut semnificaţia şi au dus la exacerbarea problemelor conexe (o statistică a avorturilor în perioada 1958-2008 ne arată că ne-am ucis viitorul – vezi Catholica, ianuarie 2011), iar toate acestea sunt motive de durere şi de reflexie profundă, motive de schimbare. Poate că ar trebui să învăţăm şi din istorie puţin: toate marile imperii ale lumii au dispărut atunci când au dispărut principiile morale, iar lipsa virtuţilor la nivel personal şi social a dus la prăbuşirea acestora. La Pompei, în Italia, există o mărturie de peste veacuri în acest sens: vă asigur că nu este nici o deosebire între felul în care se comportau cetăţenii romani de atunci, ilustrat în diverse fresce bine conservate şi comportamentul nostru de azi. Peste Pompei a venit lava Vezuviului, peste noi ce va veni?

La Sfânta Liturghie  (ritul romano-catolic) ne cerem iertare încă de la început pentru păcatele săvârşite cu „gândul, cuvântul, fapta şi omisiunea”. Noi, fiecare dintre noi, am omis să luăm atitudine împotriva acestei plăgi? Şi de câte ori ne-am cerut iertare pentru această omisiune?

„Să nu furi” şi „Să nu pofteşti nici un lucru al aproapelui tău”.

„A fi” şi „a avea”…

Lăcomia, setea de avere şi dispreţul faţă de ceilalţi, faţă de „aproapele”…

Toţi marii duhovnici (ca şi teologia morală de altfel) ne învaţă că Dumnezeu nu iartă furtul (chiar nedescoperit şi nemărturisit) decât dacă obiectul în cauză a fost restituit proprietarului de drept sau, în lipsa acestei posibilităţi, dacă nu s-a făcut un act reparator, urmat de o căinţă sinceră şi o schimbare a modului de viaţă. Cu alte cuvinte, o trecere de la „a avea” la „a fi”, o reîntoarcere a „fiului risipitor” în braţele Tatălui milostiv, o reîntoarcere la Dumnezeu şi la învăţătura sa.

Lăcomia, avariţia, setea de avere cu orice preţ, dispreţul faţă de semenii noştri sunt toate aspecte ale verbelor „a fura” şi „a pofti”. Luate împreună, pot fi îngemănate de verbul „a distruge”. A distruge viaţa cuiva, speranţele altcuiva, visele celor mulţi cinstiţi,  ale acelora „cu frică de Dumnezeu”. A ne face loc în viaţă dând din coate prin coastele celorlalţi, călcând peste cei căzuţi sub povara greutăţilor vieţii este deasemeni un furt. Şi ce act reparator putem face pentru distrugerea unor vieţi, a unor speranţe, a unor vise?

Dându-i poporului ce rătăcea prin pustiu un cod moral de comportament, Dumnezeu l-a pus pe acesta în faţa a două alternative (cfr. Deut. 30, 19-20): viaţa sau moartea. ”…eu te-am pus în faţa vieţii sau a morţii, a binecuvântării sau a blestemului; alege deci viaţa, pentru ca să trăieşti tu şi urmaşii tăi, iubindu-l pe Dumnezeu, ascultând de glasul său şi ţinându-te strâns unit cu el, pentru că el este viaţa ta şi longevitatea ta, pentru ca astfel tu să locuieşti în ţara pe care Domnul a jurat să o dea părinţilor tăi…”.

Dumnezeu ne îndeamnă să facem o alegere. Să facem alegerea cea bună.

Noi ce alegem, căci este tocmai timpul potrivit (kairos) pentru aceasta?

Un nou an, un nou început de drum, o nouă alegere. Să ne ajute Dumnezeu să fie cea bună.

Un an nou binecuvântat şi plin de împliniri!

Fr. Petre-Marian Ianoş, O.F.M. Cap

Lasa comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.