Cântecul Creaturilor

 

Cântecul Creaturilor,
calea spre a-l lăuda pe Domnul vieţii

Pietro Maranesi, Il Cantico delle Creature di Francesco, via di lode verso il Signore della vita

Importanţa şi valoarea Cântecului Creaturilor a lui Francisc pot fi evaluate pe deplin ţinând cont de trei importante date istorice.

a) Prima dată se referă la abundenţa de informaţii care provin din vechi izvoare cu privire la circumstanţele în care a fost compus Cântecul; o abundenţă care ar putea fi considerată o excepţie în procesul de transmitere a textelor sfântului Francisc: doar Regula aprobată, Cartula fratelui Leon şi, în parte, Testamentul beneficiază de o astfel de abundenţă de confirmări.

b) Al doilea element de care trebuie să ţinem seama este prezenţa textului în faimosul Codex 338, conservat în biblioteca Sfântului Convent din Assisi. Acest codex, scris pe pergament, este databil în jurul anului 1243 şi conţine 17 din cele 24 de texte atribuite cu siguranţă lui Francisc, texte copiate cel mai probabil de către fratele Leon. Deci textul de care ne ocupăm circula printre fraţii din primele generaţii, era cunoscut şi apreciat.

c) Al treilea element istoric se referă la faima de care s-a bucurat textul în ultimele două veacuri, nu numai în literatură, ci şi în artele figurative, aşa încât a devenit unul dintre textele cele mai cunoscute şi apreciate din literatura creştină. Punctul de „sosire” la care a ajuns azi este, cu siguranţă, Enciclica Laudato sii a papei Francisc, care a făcut din textul Sărăcuţului punctul de referinţă ideal pentru propunerea ecologică a papei, propunere făcută nu numai creştinilor, ci şi tuturor oamenilor de bunăvoinţă, anume obligaţia pe care fiecare trebuie să şi-o asume pentru salvarea şi conservarea naturii şi a întregii creaţii, această frumoasă icoană a chipului lui Dumnezeu.       

  1. Originea Cântecului

Dând crezare celor scrise în Compilaţia din Assisi (1), pot fi identificate trei momente ale naşterii Cântecului, trei etape ale compunerii acestuia.

a) Primul moment se referă la sensibilitatea lui Francisc faţă de natură;

b) Al doilea se referă la contextul imediat în care a fost compusă prima parte a Cântecului (vv. 1-22);

c) Al treilea ne informează cu privire la cauzele care au determinat adăugarea ultimei părţi a textului, strofele iertării şi ale morţii (vv. 23-33).

Prima informaţie care ne este furnizată de textul amintit mai sus în cap. 88, unde este relatată sensibilitatea lui Francisc faţă de frumuseţea creaţiei, recunoscută şi utilizată de Francisc ca o cale primară şi imediată pentru a-l lăuda pe Dumnezeu. Stupoarei declanşată în sufletul său de gratuitatea, de frumuseţea, de abundenţa naturii, văzute ca semne precise ale modului de a se manifesta al lui Dumnezeu în raport cu omul, Francisc răspundea cu a vedea în apă, pietre, arbori, etc. părţi ale creaţiei demne de respect, ca prezenţe sacre, pe care le asocia cântului său de laudă adus Creatorului a toate. Ne putem aminti aici de un fapt din viaţa sfântului, care a poruncit odată fratelui grădinar ca să rezerve în grădina sa, la loc de cinste, un spaţiu gol, în care să crească orice fel de iarbă şi alte plante sălbatice, „pentru ca la timpul înfloririi să-i invite pe toţi aceia care le privesc să-l laude pe Dumnezeu, deoarece – explică sfântul – orice creatură strigă şi spune: Dumnezeu m-a făcut pentru tine, omule!” (FF 1623). Având ca fundal această sensibilitate faţă de frumuseţea creaţiei, ia naştere Cântecul; este şi concluzia cap. 88 al Compilaţiei, unde se afirmă: „Acestea sunt evidente şi adevărate prin însăşi faptul că el, din cauza multor mângâieri avute şi le mai avea din partea creaturilor lui Dumnezeu, cu puţin timp mai înainte ca să moară, a compus unele laude aduse Domnului cu privire la creaturile sale” (FF 1624).  

O a doua informaţie priveşte circumstanţa imediată în care, spre sfârşitul vieţii, Francisc a compus prima parte a textului. Aceeaşi Compilaţie ne furnizează, în cap. 83, informaţii despre adăpostirea lui Francisc într-o colibă de ramuri, construită lângă zidurile mănăstirii Sf. Damian, astfel încât surorile să se poată îngriji de el pe timpul ultimei sale boli. Situaţia sănătăţii descrisă de text este una tragică. Suntem în anul 1225, iar printre multele sale boli, Francisc era chinuit mai ales de o boală la ochi, contactată în timpul în care a fost pelerin în Ţara Sfântă; în afara faptului că orbea treptat şi iremediabil, boala făcea pentru Francisc insuportabilă vederea luminii; În acea colibă întunecoasă, singur, copleşit de durere şi chinuit chiar şi de şoareci, care nu-l lăsau să doarmă, el cade într-o formă de depresie şi descurajare: „Într-o noapte, gândindu-se fericitul Francisc la multele chinuri pe care le suferea, i s-a făcut milă de sine însuşi şi a spus în inima sa: Doamne, vino-mi în ajutor în suferinţele mele, pentru ca eu să fiu capabil să le suport cu răbdare!” (FF 1614). Dumnezeu îi răspunde amintindu-i despre imensitatea iubirii sale faţă de el, o grijă divină pe care el, Francisc ar fi recunoscut-o şi împărtăşit-o ar fi fost capabil să transforme acea situaţie în care se afla într-o nouă experienţă de viaţă; trăită în Dumnezeu, el ar fi transformat acea sărăcie temporară într-o mare bogăţie, capabilă să schimbe „ţărâna în aur fin, pietrele în diamante şi apa în balsam”. Şi aşa s-a şi întâmplat: descurajarea şi sensul de a fi falimentar, încredinţate de Francisc lui Dumnezeu, i-au permis sfântului să-şi recupereze vederea interioară, cea a inimii, astfel încât să descopere din nou frumuseţea marelui tezaur al lumii întregi. Francisc îi înalţă privirea de la descurajarea sa pentru a-i îndrepta spre măreţia şi frumuseţea lumii şi astfel, ca prin miracol, pământul, pietrele, apa de mai înainte se transformă într-o mare bogăţie. Boala însăşi, în loc să devină un întuneric total, se transformă, ca prin farmec, o nouă descoperire a ceea ce cunoştea deja, a ceea ce experimentase: fiecare lucru este memoria şi manifestarea Aceluia care este orice bine, întregul bine, supremul bine. Este prima parte a Cântecului creaturilor.           

Al treilea nivel narativ ne este oferit tot de Compilaţia amintită şi priveşte ultimele două strofe, adăugate de Francisc puţin timp mai târziu. Prima din aceste două ultime strofe se naşte atunci când Francisc pune la inimă şi vrea să rezolve tensiunile existente între primarul oraşului şi episcop; pentru ei compune strofa iertării, având credinţa că cântul fraţilor îi va determina pe cei doi antagonişti se vor împăca, aşa cum s-a şi întâmplat. Ultima strofă, cea referitoare la surioara moarte, va fi compusă de Francisc atunci când şi-a simţit moartea aproape, pentru ca, cântată de fraţi, să-i fie de ajutor în acel moment final al existenţei sale, o viaţă trăită în numele Domnului. 

  1. Ţelurile Cântecului

Succesiunea de întâmplări care au dus la naşterea Cântecului ne permit să înţelegem şi obiectivele pe care Francisc voia să le ajungă prin compunerea lui. Tot în Compilaţie găsim o interesantă precizare cu privire la motivele lui Francisc: „Vreau, deci, spre lauda sa, spre mângâierea mea şi spre edificarea aproapelui, să compun o nouă laudă Domnului cu privire la creaturile sale” (FF 1615). Din nou, 3 motive:

a) Lauda adusă lui Dumnezeu;

b) Edificarea aproapelui;

c) Mângâierea proprie.

Să le luăm pe rând şi să încercăm să le aprofundăm, urmărindu-le în dezvoltarea lor cronologică.  

Primul şi cel mai important motiv al naşterii acestui Cântec este legat de lauda de adus lui Dumnezeu. Continuând şi confirmând ceea ce ne arată alte texte de rugăciune ale lui Francisc, Cântecul ne arată clar că motivul rugăciunii lui nu constă nici în cererea de iertare pentru păcatele sale, nici în aceea de a cere ajutor în nevoi, ci doar şi întotdeauna în lauda adusă lui Dumnezeu. El este cântăreţul frumuseţii, al măreţiei şi al splendorii lui Dumnezeu: trubadurul care cântă, laudă, elogiază, îl preamăreşte şi îl binecuvântează pe Dumnezeul său. Motivele unui astfel de entuziasm sunt individualizate de însuşi Francisc în două evenimente care, arătând toată măreţia lui Dumnezeu, îl obligă pe om să-şi deschidă inima spre lauda de adus lui Dumnezeu. Mai întâi, pentru că El este „Preaînaltul şi bunul Domn” al întregii creaţii! În capodoperele creatului, omul nu poate decât să admire şi, deci, să-l laude pe Acela care le-a creat. Al doilea motiv fundamental al laudei poate fi găsit în faptul că Dumnezeu este „Tatăl lui Isus Cristos”, adică Acela care în Isus s-a arătat ca milostivire şi iubire faţă de om. Lauda divină adusă de Francisc, acel motiv fundamental al rugăciunii sale şi al modului său de a se adresa lui Dumnezeu, este, deci, legat la o dimensiune atât cosmologică, cât şi cristologică şi în care, chiar dacă în moduri diferite, Dumnezeu se oferă privirii omului, asigurându-l pe apropierea şi de iubirea sa, veşti care uimesc şi care ar trebui să facă să ţâşnească în creatură lauda adusă Creatorului şi Mântuitorului.  

Dumnezeul lui Francisc nu este, deci, acela care stârneşte în inima omului tulburare sau frică, ci stupoare şi laudă pentru minunăţiile creaţiei şi ale istoriei. În acest sens, când în Cântec vom auzi atât de multe ori repetându-se Doamne al meu, este ca şi cum Francisc ar spune: acesta şi doar acesta este Dumnezeul meu, acela care îmi face inima să se bucure, acela pe care l-am întâlnit şi pe care vreau să-l vestesc lumii întregi. Francisc refuză să rostească al meu pentru nimic pe lume, ci doar în raport cu Dumnezeu: acesta este tot ceea ce posed, adică pe Domnul laudei şi al bucuriei sufleteşti. Această experienţă, care îl face bogat peste măsură şi la care nu poate renunţa sub nici o formă, constituie pentru Francisc punctul de plecare şi, în acelaşi timp, de sosire în raport cu toate: doar plecând de la Dumnezeul laudei el simte că este posibil să-şi îndrepte privirea spre alţii şi spre sine însuşi, pentru a realiza cu tot ceea ce îl înconjoară un bun raport. Şi atunci, a-l pierde pe acest Domn ar însemna pentru Francisc să piardă punctul de reper pentru a îmbrăţişa şi trăi bine atât relaţia sa cu alţii, în diversitatea şi dificultăţile lor, cât şi relaţia cu sine însuşi, în momentele sale de oboseală şi rătăcire. Şi tocmai acestea au fost alte două motive care, cronologic vorbind, l-au determinat pe Francisc să-şi scrie Cântecul: spre edificarea aproapelui şi pentru propria mângâiere sufletească.         

În ceea ce priveşte al doilea motiv, acela al edificării aproapelui, el a fost cauza imediată a compunerii penultimei strofe, aceea a iertării duşmanului, pentru a facilita împăcarea dintre primarul oraşului şi episcop. Iar faptul că Cântecul a fost folosit ca un instrument pentru a îndemna la credinţă, deci pentru a evangheliza, astfel încât ascultătorii să facă ordine în viaţa proprie plecând de la frumuseţea şi măreţia lui Dumnezeu, ne este confirmat de textul Compilaţiei, atunci când relatează despre naşterea primei părţi a textului poetic. Izvorul hagiografic ne oferă două importante ştiri ce privesc dorinţa lui Francisc, adresată fraţilor săi, aceea de a utiliza Cântecul în predicile lor:

„Voia ca mai întâi unul dintre ei să adreseze un cuvânt de învăţătură poporului, iar la sfârşitul acestuia, cu toţii împreună, să cânte Laudele Domnului, ca nişte cântăreţi ai lui Dumnezeu. Iar când s-ar fi terminat Laudele, predicatorul trebuia să spună poporului: noi suntem cântăreţii Domnului, iar răsplata pe care o vrem este aceasta: ca voi să trăiţi în adevărata pocăinţă. Iar apoi a mai spus: Ce sunt, de fapt, slujitorii Domnului, dacă nu cântăreţii săi, care trebuie să înmoaie inimile oamenilor şi să le înalţe la bucuria spirituală? Spunea aceasta referindu-se mai ales la fraţii minori, care sunt trimişi între popoare pentru a le mântui” (FF 1615).       

Citind cu atenţie textul de mai sus, iese la iveală o ştire importantă: predicile fraţilor nu erau centrate pe frica de Dumnezeul dreptăţii, care stă deasupra celui păcătos, ci pe vestea cea bună despre un Dumnezeu al frumuseţii care, în mod gratuit, are grijă de om, dăruindu-i de toate în abundenţă, dăruindu-i viaţa. Cântecul trebuia să fie cântat la sfârşitul fiecărei predici, astfel încât să fie un rezumat al acesteia în părţile sale esenţiale şi să exprime în acelaşi timp adevărata natură a acelor predicatori care se simţeau şi voiau să fie cântăreţii Domnului pentru a-i impresiona şi schimba pe ascultători, pentru a fi, cu alte cuvinte, motiv de bucurie pentru aceia care îi ascultau. O astfel de atitudine plină de laudă şi de exultanţă creată de predica fraţilor se constituia, deci, într-o posibilitate oferită ascultătorilor de a trăi în adevărata pocăinţă, adică de o schimbarea perspectivei de a gândi şi de a trăi viaţa: a trăi în pocăinţă însemna îndreptarea privirii către Domnul meu, preaînalt şi bun. Mai precis, a trăi în adevărata pocăinţă însemna pentru Francisc intrarea, pătrunderea în esenţa laudei aduse lui Dumnezeu, care bucură inima, dându-i motive de speranţă şi curaj pentru a alege căile care în viaţă conduc la iertare şi bună înţelegere între oameni.        

Al treilea obiectiv al textului îl priveşte pe Francisc însuşi. Lauda adusă Domnului constituie pentru el primul şi ultimul ţel pentru a putea trăi ca un creştin, atunci când însăşi existenţa sa devenea tot mai dificilă. Tot din acelaşi text al Compilaţiei ştim că Francisc folosea pentru sine însuşi textul, pentru a fi ajutat să trăiască în Domnul; ceruse să-i fie cântat Cântecul pentru a fi mângâiat şi încurajat mai ales în lupta sa cu suferinţa:

„În momentele în care era cel mai mult chinuit de suferinţă, intona el însuşi Laudele Domnului, iar apoi cerea să-i fie cântate de către fraţi pentru a reuşi să uite, din consideraţie faţă de Laudele Domnului, de chinurile bolilor sale şi de suferinţele pricinuite. Şi aşa a făcut până în ziua morţii sale”.     

Compilaţia ne dă de mai multe ori această ştire. Povestind despre ultimele sale zile de viaţă, acele zile în care el simţea că surioara moarte venea să-l ia cu ea, textul biografic ne spune că de două ori a cerut Francisc ca fraţii să-i cânte această Laudă. Mai mult chiar, nr. 99 al Compilaţiei ne pune în faţa unei discuţii dintre Francisc şi fratele Elia tocmai cu privire la dorinţa sfântului, în timp ce era adăpostit în palatul episcopului din Assisi cu câteva zile înainte de moartea sa, de a asculta din nou Cântecul. Pentru Elia, o astfel de cerere crea o serie de dificultăţi: ce ar fi gândit şi spus lumea auzind că fraţii cântă în jurul lui Francisc; un sfânt care era pe moarte, în loc să se arate atât de bucuros, ar fi făcut mai bine să facă o bună pregătire pentru moarte. Răspunsul lui Francisc este precis: toată viaţa s-a pregătit pentru acel moment. Concluzia, adresată tot lui Elia este tot atât de sigură:

„Lasă-mă, frate, ca eu să mă bucur în Domnul de Laudele sale în suferinţele şi durerile mele, deoarece, prin harul Duhului Sfânt, sunt atât de strâns unit cu Domnul meu, încât, în marea sa milostivire, pot foarte bine să mă bucur în Cel Preaînalt!”.

Aceeaşi cerere de mângâiere sufletească este făcută din nou de Francisc atunci când este mutat din palatul episcopului la Porţiuncula, unde avea să o aştepte pe surioara moarte. Povestirea detaliată pe care o face Compilaţia cu privire la acele ultime zile constituie o foarte interesantă mărturie cu privire la modul în care înţelegea Francisc să moară ca un creştin. În acel moment suprem el nu numai că a vrut să adauge Cântecului său ultima strofă, un adaos adresat sieşi, ci a cerut şi să fie ajutat în încredinţarea sa finală şi definitivă în braţele deschise ale dragostei lui Dumnezeu tocmai prin cântul pe care fraţii trebuiau să-l intoneze, acea mirabilă compoziţie a sa. Este interesant contextul în care Compilaţia situează această cerere. După ce unul dintre fraţi îi confirmă iminenţa morţii şi l-a rugat să fie fraţilor de exemplu de bucurie în momentul morţii sale, el consimte şi cere să-i fie trimişi fratele Angelo şi fratele Leon, pentru ca să cânte pentru el Cântecul său:

„Şi s-au prezentat în faţa lui şi au cântat, cu ochii plini de lacrimi, Cântecul fratelui Soare şi al altor creaturi ale Domnului, compus de sfântul însuşi în timpul suferinţelor sale, spre lauda Domnului şi mângâierea sufletului său şi a altora” (FF 1547).

Acel cântec de laudă, izvorât din sensibilitatea sa umană şi creştină, a rămas pentru Francisc ajutorul esenţial pentru a putea trăi în mod just momentul morţii, adică pentru a rămâne şi în acel moment un punct de referinţă creştin pentru fraţii săi, vestind lor că lauda adusă lui Dumnezeu era mijlocul potrivit pentru a trăi pe deplin orice eveniment, chiar şi acela al morţii, asemenea unor fii care nu încetează să-l laude şi să-l binecuvânteze pe Tatăl ceresc chiar şi în mijlocul celor mai grele încercări. Laudele aduse lui Dumnezeu era mijlocul cel mai potrivit pentru mângâierea sufletului său, făcându-l liber şi uşor în acceptarea şi primirea cu toată disponibilitatea şi bucuria a surioarei moartea.       

Pe scurt, Cântecul creaturilor scris de Francisc îşi are originea în viaţă şi vrea să slujească vieţii; el se naşte nu doar ca stupoare în faţa frumuseţii creaţiei, dar şi ca un răspuns în faţa dificultăţilor existenţei; este, în acelaşi timp, acel cânt care este pentru Francisc un ajutor stabil pentru a-şi putea trăi viaţa de credinţă într-o continuă laudă, sigur că are în cer un Tată bun şi preaînalt, atât în momentele frumoase, cât şi în cele dificile ale vieţii.

Pentru fidelitatea traducerii, atât cât este ea posibilă, am ales versiunea fr. Ştefan Acatrinei a Cântecului Creaturilor (Scrierile sf. Francisc şi ale sf. Clara din Assisi, Ed. Galaxia Gutenberg 2011, pp. 172-173), iar pentru muzicalitate textului şi versificare, am preferat versiunea pr. Claudiu Dumea, Cântecul Fratelui Soare.          

             

Cântecul Creaturilor 

Preaînalt, atotputernic, preabun stăpân,
Ale tale sunt lauda, mărirea, cinstea şi toată binecuvântarea
Numai ţie, Preaînalte, ţi se cuvin acestea
Şi nici un om nu-i vrednic să-ţi rostească numele.

Preamărit să fii tu, Doamne, cu toate făpturile tale,
Îndeosebi cu măritul frate Soare,
Căci el este ziua şi ne dăruieşti prin el lumina.
El este frumos şi îşi revarsă splendoarea în nespusă strălucire
Căci e iradierea chipului tău, Preaînalte.

Preamărit să fii, tu, Doamne, pentru sora Lună şi pentru Stele,
Pe care le-ai creat pe cer, strălucitoare, frumoase şi preţioase.

Preamărit să fii, tu, Doamne, pentru fratele Vânt,
Pentru aer, pentru nori, cer senin şi pentru orice altă vreme,
Prin care dai hrană făpturilor tale.

Preamărit să fii tu, Doamne, pentru sora Apă
Care-i atât de folositoare, smerită, preţioasă şi castă.

Preamărit să fii, tu, Doamne, pentru fratele Foc,
Prin care ne luminezi noaptea;
El este frumos, voios, viguros şi puternic.

Preamărit să fii, tu, Doamne, pentru sora noastră, mama Glie,
Ce ne hrăneşte şi ne cârmuieşte
Şi produce felurite roade, multicolore flori şi ierburi.

Preamărit să fii, tu, Doamne,
Pentru cei ce iartă din dragoste faţă de tine
Şi îndură boli şi necazuri.

Fericiţi cei ce pe toate le suportă în pace,
Căci vor fi încoronaţi de tine, Preaînalte.

Preamărit să fii, tu, Doamne
Pentru sora noastră Moartea cea trupească,
De care nu poate scăpa viu nici o fiinţă omenească.

Vai de aceia care mor în starea de păcat de moarte;
Fericiţi aceia care vor fi găsiţi împlinind preasfânta ta voinţă,
Căci a doua moarte nu le va dăuna.

Preamăriţi-l şi binecuvântaţi-l pe Domnul,
Aduceţi-i mulţumiri cu deosebită smerenie.

             

 Cântecul Fratelui Soare
(Versiunea pr. Claudiu Dumea)       

Stăpâne puternic, prea bun şi etern
La tronu-ţi de slavă umil mă prostern
Venind să te-ador pentru tot ce-i în lume
Deşi nu-ndrăznesc să rostesc al tău Nume.

Să fii preamărit pentru fratele soare
Ce-nvăluie lumea cu sfânta-i splendoare
Izvor de căldură, lumină şi viaţă.
In el recunoaştem icoana-ţi măreaţă.

Frumoasă e luna, iubita mea soră
Ce noaptea pe boltă pe tine te-adoră
Frumoasă nespus e mulţimea de stele
Mărire şi cinste ţi-aduc pentru ele.

Să fii preamărit pentru fratele vânt
Ca şi pentru aer şi norii ce sunt
Întinşi în văzduh, pentru cerul curat,
Să fii pentru toate în veci lăudat.

Te laud şi pentru izvorul de apă
Curat şi cuminte; în el se adapă
Fiinţele toate când sunt însetate,
Ce drag mi-e izvorul, smeritul meu frate!

Fii, Doamne, slăvit pentru fratele foc
Ce pâlpâie vesel, de-i prins parcă-n joc;
E-atât de frumos, de energic şi tare,
Din jurul lui noapte şi beznă dispare.

Pământul ne este şi mamă şi soră
Ce viaţă şi hrană ne dă tuturora;
Ne-ncântă privirea cu flori fel de fel;
Fii, Doamne, de-a pururi slăvit pentru el!

Fii, Doamne, slăvit pentru cei ce la ură
Renunţă şi iartă şi-ofense îndură,
Căci cei ce în pace trăiesc împreună
Primi-vor pe frunte-a răsplăţii cunună.

Dator e tot omul cu-o moarte să moară.
O, moarte iubită, tu-mi eşti surioară.
O simt lângă mine, mă mângâie, iat-o!
Să fii, Doamne, veşnic slăvit că mi-ai dat-o!

De cel care moare-n păcat, fără har
Nu-ncape-ndoială, e vai şi amar.
Dar cel ce-a ştiut al tău jug ca să-l poarte
 Nu are-a se teme de veşnica moarte.     

_____________

(1) Compilatio assisiensis (Compilaţia din Assisi), sau Legenda perusina (Legenda perugină), sau Legenda antiqua sancti Francisci (Legenda antică a sf. Francisc), este o biografie a sf. Francisc din Assisi scrisă în limba latină şi ajunsă la noi într-un manuscris (ms. 1046) păstrat în Biblioteca Augusta din Perugia şi care cuprinde o culegere de materiale de provenienţă diferită.

     

Traducere şi adaptare de Fr. Petre-Marian Ianoş, OFMCap           

Lasa comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.