Când Epifania devine normalitate în viata Omului

Când Epifania devine normalitate în viaţa Omului

„Bucură-te, Marie, (…)  căci ai aflat har la Dumnezeu…”

Timp de o lună de zile (15 august-15 septembrie), calendarul liturgic este presărat cu diferite sărbători în care o preamărim pe Sf. Fecioară Maria, Măicuţa noastră, a tuturor (Adormirea Maicii Domnului, Sf. Maria – Regină, Naşterea Sf. Fecioare, Maica Îndurerată), sărbători care, chiar dacă nu au o succesiune (calendaristică) firească pentru noi oamenii, parcurg totuşi întreaga viaţă a Mariei şi ne arată cum se manifestă Dumnezeu în viaţa Mariei, în viaţa oamenilor, în viaţa noastră a tuturor.

Maria s-a născut şi a trăit asemenea nouă, a avut parte de bucurii şi suferinţe de-a lungul vieţii, o viaţă trăită cu discreţia acelei persoane care se încrede total în Dumnezeu şi nu se lasă copleşită de valurile tumultoase ale vieţii, care se abandonează cu încredere planului lui Dumnezeu (fie mie după Cuvântul Tău!), care se străduieşte din toate puterile sale ca acest Cuvânt să prindă viaţă în viaţa sa.

Povestea vieţii sale o ştim.

Povestea vieţii noastre însă o ştim la fel de bine?

Vrem să facem o comparaţie între viaţa noastră şi viaţa ei? Între raportul ei cu Creatorul şi raportul nostru cu acelaşi Creator şi Mântuitor?

Când ne dăm cu părerea (de cele mai multe ori nedoriţi!) despre alţii suntem aşi, însă atunci când este vorba despre noi, găsim întotdeauna scuze  (în favoarea noastră, bineînţeles!).

O mărturisim şi o cinstim pe Maria ca Mamă, Model şi Sprijin. Că este adevărat aceasta, deasemenea o ştim şi o mărturisim (măcar cu gura, dacă nu şi cu fapta).

Să luăm la analizat câteva repere din viaţa Mariei şi să încercăm să le aplicăm la viaţa noastră de zi cu zi.

Disponibilitatea, dăruirea şi discreţia

Trăsături de caracter şi de comportament scoase în evidenţă de către puţinele fragmente din Evanghelie ce o privesc direct: Buna Vestire, vizitele Sfintei Familii la Templu, Nunta din Cana, lungul drum al Calvarului, agonia şi moartea lui Isus, prezenţa sa constantă şi stăruinţa în rugăciune alături de ucenici în aşteptarea Duhului Sfânt, Mângâietorul şi Îndrumătorul Bisericii, a cărei Mamă a devenit.

Vestea cea Bună ni s-a adus şi nouă personal, prin apa şi focul botezului şi ale celorlalte sacramente. Nedumeriri a avut şi Maria de-a lungul întregii sale vieţi pământeşti (cum va fi aceasta, de vreme ce eu nu cunosc bărbat?, ca să enumerăm doar una), nedumeriri avem şi noi, însă acceptarea, încrederea, dăruirea noastră sunt la fel cu ale Mariei? Sau ne întrebăm (de câte ori pe zi!) şi îl întrebăm pe Dumnezeu: Ce ai, Doamne, cu mine? De ce atâtea nenorociri pe capul meu?

Templul, locul de închinare prin excelenţă, a fost o constantă în viaţa Mariei. Dacă e să dăm crezare Evangheliilor apocrife, ea a fost închinată de mică, de către părinţii ei, lui Dumnezeu în Templul din Ierusalim, loc de închinare pe care l-a frecventat toată viaţa, împreună cu soţul ei şi cu copilul Isus.

Cât de prezentă este Biserica în viaţa noastră? Cât de prezenţi suntem noi în viaţa Bisericii? Ce este Biserica pentru noi, pentru fiecare dintre noi? La un moment dat, ucenicii îl avertizează pe Isus: Mama ta şi fraţii tăi te caută… Ne amintim răspunsul descumpănitor al lui Isus, însă stau să mă întreb: ne numărăm noi printre aceştia? Printre aceia care ascultă glasul Domnului şi fac cu adevărat voinţa lui Dumnezeu? Suntem capabili să ne bucurăm dezinteresat de bucuria aproapelui, să intervenim în favoarea aproapelui, aşa cum a făcut-o Maria la Cana Galileii? Să facem tezaur din cuvintele şi învăţăturile lui Cristos, aşa cum a făcut-o Maria, care păstra toate acestea în sufletul ei, chiar dacă de multe ori nu le înţelegem (sau nu vrem să le înţelegem)?

Suferinţa, moartea şi raportul nostru cu ele

Realităţi care fac parte din viaţa noastră, aşa cum au făcut parte şi din viaţa Mariei. Însă avem cu aceste realităţi acelaşi raport pe care l-a avut Maria? O găsim pe Maria însoţindu-l pe Isus pe tot parcursul vieţii sale misionare, o găsim pe drumul Calvarului, o găsim la picioarele crucii, o găsim şi o contemplăm cu Fiul ei mort în braţe, o contemplăm şi cinstim pe Maria alături de Cel Înviat, în slava cerească…

Cu siguranţă că fiecare dintre noi am avut parte de aceste triste şi nedorite realităţi ce fac parte din viaţa fiecăruia, pe care nu ni le dorim şi pe care nu le aşteptăm, realităţi despre care ar trebui să fim conştienţi că sunt consecinţa păcatului, a neascultării Omului, a ruperii relaţiei sale cu Dumnezeu: Adame, unde eşti?… M-am ascuns, Doamne, căci sunt gol… Unde este fratele tău?… Sunt eu oare paznicul fratelui meu?…

Un scurt rezumat al raportului Omului cu Dumnezeu, al raportului nostru cu Dumnezeu, la care fiecare este liber să adauge alte şi alte aspecte…

Rugăciunea şi aşteptarea împlinirii promisiunilor divine şi aşteptările noastre de zi cu zi

Cu toţii, în raporturile umane, ne aşteptăm la ceva din partea celorlalţi. Mai multă disponibilitate, mai multă înţelegere, mai mult ajutor şi ne manifestăm nedumerirea atunci când vedem că aşteptările noastre nu se împlinesc, fără să ne treacă nici măcar prin anticamera minţii că poate atitudinea celuilalt este o consecinţă a ne-colaborării noastre, a lipsei noastre de disponibilitate faţă de semenii noştri, a lipsei rugăciunii adevărate din viaţa noastră, a lipsei de încredere de care dăm dovadă în fiecare clipă. Evanghelia ne relatează despre o întrebare vicleană pe care unul dintre cărturari i-a adresat-o lui Isus: Învăţătorule, care este cea dintâi şi cea mai mare poruncă? Să-l cinsteşti pe Domnul Dumnezeul tău şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi! Dar cine este aproapele meu?

Cunoaştem cu toţii răspunsul lui Isus, rezumat în parabola Samariteanului milostiv, ca şi îndemnul final: Mergi şi fă şi tu la fel! Raportul nostru concret cu Dumnezeu este măsurat de raportul nostru cu aproapele, iar rugăciunea noastră adevărată este rugăciunea de mulţumire pe care aproapele nostru o înalţă lui Dumnezeu în favoarea noastră, este şi rugăciunea noastră de mulţumire şi de laudă pe care o adresăm lui Dumnezeu pentru aceia care ne-au fost şi ne sunt sprijin pe calea vieţii, rugăciunea prin care ne recunoaştem limitele şi neputinţa noastră de a fi mai activi, mai disponibili, mai aproape de aproapele nostru, rugăciune prin care ne cerem iertare pentru greşelile şi păcatele pe care le înfăptuim zilnic faţă de aproapele şi, în consecinţă, faţă de Dumnezeu. Cine spune că-l iubeşte pe Dumnezeu, dar nu-l iubeşte pe aproapele său, este un mincinos, ne avertizează apostolul iubirii, sf. Ioan. Nu acela care spune ”Doamne, Doamne!” va intra în Împărăţia Cerului, ci acela care face voia Tatălui meu. Iar voia Tatălui meu aceasta este: să vă iubiţi unii pe alţii, aşa cum v-am iubit şi eu pe voi!

Maria a înţeles toate acestea şi le-a trăit pe deplin, meritându-şi astfel titlurile cu care o cinstim: Mamă, Regină, Co-răscumpărătoare a neamului omenesc, model de viaţă creştină şi protectoare pentru familii şi pentru fiecare dintre noi, sprijin în nevoi şi alte titluri cu care obişnuim să o cinstim şi cu care ne adresăm ei ori de câte ori apelăm la ea, mai ales în sărbătorilededicate ei şi pe care le-am amintit (unele dintre ele) la începutul acestor rânduri.

Dacă e să căutăm un cuvânt care să rezume viaţa Mariei, acesta este, cu siguranţă, cuvântul Iubire.

Iubirea trebuie să fie şi rezumatul vieţii noastre.

Fără acest motor, viaţa oricărui om este un faliment, o continuă cârpăceală, o continuă suferinţă fără sens. Depinde de fiecare dintre noi, depinde de familiile noastre, de comunitatea din care facem parte, ca Maria să devină cu adevărat o  Cale sigură spre Dumnezeu, spre Patria cerească.

Doar astfel Epifania divină va deveni realitate, va deveni normalitate în viaţa noastră.

Nu lăsa, Măicuţă, să pierim pe cale,
Căci noi suntem fiii lacrimilor tale!
Vino, Mamă iară, nu lăsa să piară,
Ţara şi poporul, turma şi păstorul!

Fr. Petre-Marian Ianoş, O.F.M. Cap.

Lasa comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.