Botezul şi Genealogia: cele două origini ale lui Isus

Nu ştiaţi că eu trebuie să fiu în casa Tatălui meu? – astfel şi-a început Isus aventura sa de adolescent. Acum îl regăsim crescut. La Botez, acest drum de auto-percepţie atinge punctul său crucial: este vorba tocmai de o iluminare asupra propriei identităţi şi a propriei misiuni. Revelaţia Tatălui are loc în momentul în care umanitatea lui Cristos este pregătită s-o primească, în măsura în care aceasta s-a maturizat în anii de intuiţii şi de clarificări progresive. Încă o dată Hans von Balthasar: A fost nevoie de mai mulţi ani de maturizare pentru ca, prin acest fapt de a se simţi antrenat de istorie şi de realitatea actuală a Alianţei, El, care îşi ridica privirea spre Dumnezeu, să fie dus într-o izolare pe care o putea simţi el singur, ca şi cum o lumină misterioasă provenind din ultimele ascunzişuri ale conştiinţei sale să fi luminat toate experienţele lui în aşa fel încât el putea să perceapă numai în sine însuşi.

Există un moment în care cel care face un drum de creştere spirituală, are senzaţia că Dumnezeu îi dăruieşte o lumină şi o claritate fără echivocuri. Francisc, amintindu-şi de istoria lui, va insista să sublinieze această certitudine: „Domnul mi-a dat”. Cu cât mai luminos şi intens este acest moment, cu atât mai multă coerenţă se va afla între cuvinte şi alegeri, între intenţii şi comportamente, între inimă şi buze. Exasperând conceptul, putem aproape să afirmăm că, cu cât mai multă lumină există în acest moment, cu atât mai mult întuneric va putea suporta persoana!        

Luca ne oferă o indicaţie punctuală şi hotărâtă: în timpul botezului Isus stătea în rugăciune. Iluminarea este dar: rugăciunea ne pregăteşte să-l primim. Se ştie că va sosi, nu se ştie când; dar se ştie că este necesar să-i pregătim adeverirea. De aici necesitatea unui drum de creştere vocaţională făcut din interioritate, reculegere, rugăciune. Doamne, ce vrei să fac? Cine sunt eu? Cine eşti tu? Numai o fidelitate îndelungată faţă de aceste întrebări ne permite să ne rafinăm auzul ca să putem asculta: „Tu eşti fiul meu cel iubit, în tine mi-am găsit bucuria”. Creşterea creştină atinge prima sinteză mare atunci când descoperim ceea ce ştim deja: „Suntem fiii lui Dumnezeu, ai Dumnezeului celui Viu”. Pascal, emoţionat, va scrie: Dumnezeul lui Abraham, Dumnezeu, Dumnezeul lui Iacob, nu al filosofilor şi al docţilor. Certitudine, certitudine. Sentiment, bucurie, pace. Dumnezeul lui Isus Cristos. Bucurie, bucurie, bucurie. Lacrimi de bucurie.   

Să ne amintim de faimoasa povestire orientală a tânărului care pleacă de acasă pentru a se plimba ca să cunoască lumea şi să înţeleagă viaţa. După mai mulţi ani se reîntoarce acasă şi, răspunzând tatălui care îl întreabă ce a învăţat, îi spune: „Am descoperit că Dumnezeu este tatăl meu”. La care tatăl îi zice: „Nu era nevoie să pierzi atâta timp şi efort pentru asta. O ştim cu toţii că suntem fiii lui Dumnezeu”. Iar tânărul adaugă: „Una e să ştii, alta e să descoperi”. Am putea spune că una e să ştim-din-auzite şi alta e să ştim-prin-descoperire. „Eu te cunoşteam din auzite, dar acum ochii mei te văd” va spune Iob (42, 5) pentru a-şi exprima convertirea.

Fiecare creştere are loc în construirea propriei identităţi descoperind semnificaţia personală a realităţii, deschizând cochilia cuvintelor consumate, private de puterea lor de schimbare, şi intrând în contact cu experienţa care le-a produs. Această muncă devine necesară şi indispensabilă în mod deosebit atunci când trăim în contexte „instituţionalizate”, în care, în timp ce pe de-o parte suntem ajutaţi să trăim anumite valori, pe de altă parte riscăm să aderăm pasiv, în mod impersonal şi superficial.

Sunt necesare spaţii de silenţiu, de ascultare critică, de singurătate pentru a favoriza o asimilare validă şi pentru a ne distanţa de vorbării, chiar şi de cele evlavioase, care se situează în împărăţia lui „Man sagt” („se spune” impersonal) despre care vorbeşte Heidegger. Parafrazându-l pe acest filosof, am putea adăuga că sfinţii, poeţii, copiii „evanghelici”, nebunii, sunt aceia care păstrează focul realităţii – „Păstorii Fiinţei” – pentru că reuşesc s-o vadă dincolo de dependenţe, dincolo de temeri.

Pentru fiecare persoană care creşte, prima fază a căutării se termină cu botezul propriei identităţi şi a propriei misiuni: de acum am găsit sau, mai bine spus, am fost găsiţi de răspunsul la întrebările de la care a plecat adolescenţa.

Genealogia / familia: istoria umană a lui Isus

În acest moment Luca ne descrie cealaltă origine a lui Isus, cea „umană”. Suntem până în străfund în logica întrupării. Este o indicaţie asupra necesităţii de a ne asuma, nu de a nega sau respinge, propria familie, propria istorie. Numai aşa e posibil să o transfigurăm, adică să o inserăm într-o semnificaţie care ne aparţine, care îşi găseşte locul în sistemul nostru de valori. Propria istorie, trecutul şi familia, în complexitatea şi ambiguitatea lor, rămân unicul humus sau fundal din care va putea ieşi noul. Cine îşi uită sau reneagă propriul trecut – ne avertizează Santayana – se condamnă la retrăirea lui. Moştenirea trebuie să devină alegere. Această genealogie a lui Isus, plămădită din lumini şi umbre, include oameni de credinţă şi păcătoşi: şi ea constituie „carnea” din care a fost „plămădit” Cuvântul. Matriţele identităţii personale sunt tocmai trupul şi familia de origine. E o genealogie greu de citit, cu care nu ne putem mândri pe deplin, dar care nu poate fi renegată dacă nu vrem s-o luăm pe căile narcisismului şi ale negării fragilităţii de creaturale (notă: specifică creaturilor).

Asumarea propriei istorie comportă acceptarea limitelor ei: limite care pot fi constituite din evenimente dureroase sau traumatice, situaţii de umilire şi de solitudine, lipsa a ceva ce s-ar fi voit… Cine îşi ascunde rănile propriei istorii riscă să fie condiţionat de reapariţia lor „sub înfăţişare deosebită faţă de cea obişnuită”. Cine, în schimb, ştie să le privească în faţă, chiar dacă din când în când va trăi într-un mod mai acut propria suferinţă, va ştii să le integreze deschizându-se spre bogăţia şi energia pe care ele, în mod paradoxal, o conţin. Pentru că – parafrazându-l pe Gibran – durerea sparge cochilia în care locuieşte cunoaşterea. Pentru creştini, acest parcurs va însemna reconcilierea cu Dumnezeu, cu absenţa lui în viaţa noastră. Este vorba de a-l întâlni pe „Deus Absconditus” în istoria noastră, care, aşa cum cântă poezia, pare să fi dispărut în momentele de dificultate, dar numai pentru că în loc să meargă alături de noi, el ne-a luat în braţe. Chiar şi un trecut de suferinţă, dacă este acceptat, devine putere vitală şi redă har şi armonie persoanei. Oamenii de credinţă se transformă, în felul acesta, din oameni răniţi în oameni capabili să experimenteze şi să transmită tandreţea, milostivirea şi compasiunea lui Dumnezeu.