5 martie, ziua naşterii pentru cer a doi „sfinţi”: un moldovean în Italia şi un italian în Moldova

5 martie, ziua naşterii pentru cer a doi „sfinţi”: un moldovean în Italia şi un italian în Moldova

În Necrologul zilei de 5 martie, găsim amintirea a doi „sfinţi” care au răspuns chemării lui Dumnezeu la viaţa consacrată şi misionară, fiind consideraţi de contemporanii lor drept sfinţi şi modele demne de imitat. E vorba de cunoscutul frate capucin Ieremia Valahul, un moldovean care a fost considerat „sfânt” în Italia, unde a murit la Napoli, în ziua de 5 martie 1625, şi de preotul franciscan minor conventual Francisc Anton Tasso, un italian care a murit în faimă de sfinţenie la Răchiteni, în ziua de 5 martie 1765. Este de remarcat atât coincidenţa zilei trecerii la cele veşnice, 5 martie, dar la o diferenţă de 140 de ani, dar şi faptul că ambilor „sfinţi” le-au fost strămutate de mai multe ori moaştele.

Studiul nostru a pornit în urma mediatizării dorinţei de a strămuta rămăşiţele pământeşti ale preotului misionar Francisc Anton Tasso de Savona, de la Iaşi la Răchiteni, asta cu atât mai mult cu cât vorbim de a cincea strămutare (7 martie 1765, 5 iunie 1782, 30 iunie 1813, 21 noiembrie 2017 şi anul 2020), rămăşiţe care se mai păstrează şi astăzi, la 255 de ani de la moartea lui.

Şi în cazul fericitului Ieremia Valahul putem vorbi de mai multe strămutări ale rămăşiţelor sale pământeşti: Napoli – anul 1625, Roma – anul 1947, Napoli – anul 1961, Oneşti – anul 2008, precum şi de un pelerinaj lung de aproximativ 3.000 de kilometri. Întrucât viaţa acestui „frate sfânt” ne este bine cunoscută şi prezentată de mai multe ori pe această pagină electronică, în continuare voi prezenta câteva date despre „sfântul din Răchiteni”, care vor fi inserate într-o lucrare mai amplă care va vedea lumina tiparului peste câteva luni.

Săpăturile arheologice făcute în catedrala „Adormirea Maicii Domnului” din Iaşi au dus la descoperirea, în ziua de 21 noiembrie 2017, a sicriului în care zăceau rămăşiţele pământeşti ale pr. Tasso, ele fiind mari atât ca dimensiuni osoase cât şi ca număr. Într-o casetă făcută din cărămidă, cu lungimea de 0,70 m şi lăţimea de 0,40 m, s-a descoperit un sicriu mic sicriu, parţial putrezit, în care erau rămăşiţele pământeşti ale părintelui Tasso. Pe două dintre laturile sicriului se poate citi: „Obiit / A.D. / 1765” şi „Ossa servi Dei / P. Franc. Ant. Tasso Ligur. / M.C. M.A. Par. Rechi(teni)”. Lângă oasele păstrate, în raclă s-a găsit şi un recipient din sticlă, având un sigiliul în ceară aplicat în anul 1813, când au fost aduse şi reînhumate în catedrala din Iaşi. Sigiliu este în formă rotundă, pe care sunt imprimate două mâini şi o cruce. În sticlă s-a găsit un document în formă de sul. Această raclă a fost scoasă din catedrala veche şi mutată provizoriu la subsolul catedralei noi din Iaşi, aceasta fiind a patra strămutare.

De ce au ajuns rămăşiţele acestui preot la Iaşi, din moment ce istoria scrisă şi tradiţia creştinilor din Răchiteni consemnează că a „decedat în faimă de sfinţenie”? Părintele Ioan Gabriel Barbieri, OFMConv., scria la 1 iulie 1813: „Francisc Anton Tasso, savonez, al Ordinului Minorilor Conventuali al sfântului Francisc, numit la această Misiune de către Sfânta Congregaţie De Propaganda Fide în anul 1763, a murit în pietate şi sfinţenie pe la Lăsatul Secului dinainte de Postul Mare în anul 1765, conform afirmaţiilor mai multor martori oculari demni de credinţă, examinaţi de către mine, subsemnatul, în ziua de 29 iunie 1813, când, din încredinţarea C.S. pr. M. Iosif Berardi, prefect apostolic, am exhumat şi recunoscut, la ora unu şi jumătate noaptea, rămăşiţele pământeşti ale numitului părinte”.

Deşi era „aproape neştiutor al limbii moldoveneşti”, părintele Tasso a rămas în tradiţia credincioşilor din Răchiteni ca un „exemplu de fapte bune, mai ales de umilinţă, pocăinţă, sărăcie, castitate şi dragoste deosebită faţă de cei săraci şi bolnavi”, fiind numit multe decenii „venerabilul părinte Tasso” sau chiar „sfânt”.

Chiar şi la aproape 200 de ani de la moartea lui, părintele Iosif Pal scria: „A făcut mult bine prin viaţa sfântă pe care a dus-o, fiind smerit, răbdător, iubitor de sărăcie şi castitate, plin de dragoste pentru cei săraci şi bolnavi, dând pildă de fapte bune. (…) Părintele Barbieri, care l-a dezgropat şi transportat la Iaşi, mărturiseşte, în documentul făcut cu acea ocazie, că poporul, încă şi atunci, după aproape cincizeci de ani de la moartea lui, îl mai amintea ca pe un sfânt”.

Datorită acestei faime de sfinţenie, la 5 iunie 1782, după ce a fost terminată noua bisericuţă din Răchiteni, părintele misionar Francisc Minotto a decis exhumarea osemintelor „venerabilului părinte Tasso” din mormântul din prima biserică şi amenajarea unui mormânt în faţa altarului. Acolo au fost găsite şi exhumate de parohul Mathias Rasdilovich, dascălul Anton Petraş şi feciorul de biserică Mihai Pal, coordonaţi de părintele Barbieri, în ziua de 29 iunie 1813, după cum relatează: „Acest trup (al părintelui Tasso) a fost căutat cu mare ardoare şi cu străduinţă, dar zadarnic, în toată biserica de către Adm. C. pr. Mag. Mihail Sassano, paroh, apoi prefect. Însă acum a fost găsit imediat, cu ajutorul lui Dumnezeu, în locul amintit înaintea altarului. A doua zi, celebrându-se slujbele solemne prescrise de Sfânta Maică Biserică pentru răposaţi, este transferat la Iaşi, spre a fi depus într-un loc mai potrivit în acea biserică nouă a catolicilor construită din piatră”.

Din această relatare găsim şi motivaţia pentru care s-a dorit transferul osemintelor „venerabilului părinte Tasso” în catedrala din Iaşi, care a fost reînhumat tot în faţa altarului, pentru a fi venerate de credincioşi. Urgenţa strămutării „relicvelor” a fost determinată şi de starea degradantă în care se aflau bisericuţa şi cimitirul din Răchiteni, care erau măcinate de apele râului Siret. Din această cauză, locuitorii au părăsit vatra satului şi au construit locuinţe într-o zonă mai sigură, unde au ridicat o biserică nouă şi au amenajat un nou cimitir.

Încet, încet, mai ales după erodarea bisericii în care a fost reînhumat părintele Tasso, pomenirea „vieţii sale sfinte” a dispărut din memoria colectivă a comunităţii.

Din câte reiese din documente, deşi s-a dorit mediatizarea vieţii acestui „venerabil misionar” la Iaşi, nu s-a ajuns la scopul dorit. Mai mult, locul mormântului părintelui Francisc Anton Tasso nu se regăseşte pe schiţa făcută, în anul 1891, de părintele Iosif Malinowski, în care sunt marcate numele preoţilor şi episcopilor, precum şi locurile unde se făceau rugăciuni în ziua de 2 noiembrie, comemorarea Tuturor Răposaţilor.

Aşadar, anul acesta vom asista la a cincea strămutare a rămăşiţelor „sfântului” preot misionar Francisc Anton Tasso, moment istoric care ne determină să răsfoim paginile istoriei catolicilor din Moldova şi să descoperim alte situaţii similare.

Pr. Alois Moraru

Sursa: www.ercis.ro

Lasa comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.